În câteva cuvinte
Articolul dezvăluie că bisericile romanice nu erau albe, ci bogat colorate, infirmând un mit vechi. Textul explorează contextul istoric, dezbaterile teologice despre artă și impactul acesteia asupra artiștilor moderni, precum și problemele de conservare a patrimoniului.
Percepția asupra artei romanice, dominată de imaginea austeră a bisericilor din piatră de culoare albă, se dovedește a fi o legendă. Cercetările recente și restaurările meticuloase dezvăluie o realitate cu mult mai vibrantă: templele medievale erau, în mare parte, splendid policrome. De la Santa María și San Clemente de Taüll până la San Isidoro de León, vestigiile de culori vii pe ziduri și sculpturi de piatră subzistă în Peninsula Iberică și în întreaga Europă, demonstrând o bogăție cromatică uitată.
O cronică din secolul al XI-lea a călugărului clunisian Raúl Glaber, care descria o „mantie albă de biserici” apărută după anul 1000, a fost interpretată greșit de-a lungul secolelor. Această imagine, adesea scoasă din context, a contribuit la mitul unei epoci medievale „imaculate”. De fapt, documentul se referea mai degrabă la o renaștere spirituală și la proliferarea construcțiilor ecleziastice, nu la lipsa culorii.
Chiar așa cum anul 1000 nu a adus o nouă lume, nici templele medievale nu au fost concepute ca fiind imaculat albe.
Disputa privind rolul și pertinența imaginilor în bisericile medievale a fost o temă recurentă. De la Papa Grigore cel Mare, care considera pictura o „scriptură pentru cei fără carte”, la Sfântul Bernard de Clairvaux, care critica fastul decorativ și „monștrii ridicoli” ce distrageau atenția credincioșilor, viziunile au fost diverse. Cu toate acestea, policromia, greu de imaginat pe piatra goală, se manifesta exuberant în pictura romanică, decorând absidele, pereții interiori și altarele. Pigmenți prețioși, precum cinabrul din Al-Andalus pentru roșu sau azururile din nordul Italiei, atestă complexitatea și rafinamentul tehnic al atelierelor vremii.
Astăzi, puține picturi murale se mai găsesc în locurile lor originale, multe fiind relocate în muzee după ce au fost smulse de pe pereți, o dovadă a dramatismului patrimoniului spaniol. Aceste opere, care au supraviețuit veacurilor și, uneori, neglijenței sau furturilor, continuă să fascineze. Mișcările avangardiste ale secolului XX, inclusiv artiști precum Pablo Picasso și Joan Miró, au găsit în romanic o sursă de inspirație, recunoscându-i limbajul oniric și esența primitivă. Chiar și cu dezbaterile istorice și cu reacțiile uneori perplexe ale publicului modern, arta romanică pictată și policromă își păstrează puterea de a ne captiva.