O descoperire arheologică recentă în orașul roman Pompei, îngropat de erupția Vezuviului în anul 79 d.Hr., a scos la iveală o casă aflată în plin proces de renovare. Această "instantanee" a șantierului antic oferă detalii inedite despre tehnicile de construcție utilizate de romani, în special despre elaborarea betonului lor legendar, considerat aproape etern.

Sub straturile de cenușă și piroclaste, arheologii au găsit materiale pregătite pentru construcție: țigle ceramice și blocuri de tuf galben, perfect stivuite. Casa, denumită Domus prima din insula X a regiunii IX, era în curs de reparații extinse, probabil ca urmare a unui cutremur puternic ce lovise regiunea cu 17 ani înainte de erupție. Printre uneltele și materialele descoperite se numără plumburi, dălți, greutăți, amfore pline cu var (asemănătoare cu sacii moderni de ciment) și grămăjoare de agregate, inclusiv puzzolane provenite din erupții vulcanice anterioare. S-a identificat chiar și un amestec deja preparat de var nestins și puzzolane, gata de utilizare în "amestecul la cald" care forma betonul roman (opus caementicium).

Admir Masic, profesor de inginerie civilă și de mediu la MIT și autor principal al acestei cercetări, subliniază durabilitatea remarcabilă a structurilor romane din beton: „Multe structuri romane din beton, atât terestre, cât și maritime, au rămas robuste mecanic timp de secole. În unele cazuri, aproape două milenii, o durată mult superioară majorității betoanelor moderne.” El adaugă că betonul roman posedă proprietăți de autovindecare, absente la varianta modernă, permițând sigilarea fisurilor și porilor în timp.

Cercetările cristalografice și chimice au confirmat că romanii, deși fără cunoștințe de chimie modernă, au recunoscut valoarea puzzolanelor vulcanice, folosindu-le pentru a obține un beton excepțional de puternic și capabil să se vindece chiar și sub apă. Ei transportau activ aceste puzzolane, de exemplu, până la Caesarea Maritima.

O altă descoperire cheie se referă la tipul de var utilizat. Amforele conțineau var hidratat (hidroxid de calciu), dar betonul din zidul reparat conținea var nestins (oxid de calciu). „Dovezile noastre demonstrează că varul nestins a jucat un rol fundamental în betonul structural (opus caementicium), deoarece amestecul său la cald a produs clastele caracteristice de var și a contribuit la durabilitatea pe termen lung și la autovindecarea materialului", explică Masic. Operațiunea de amestecare la cald putea atinge temperaturi de peste 200°C. Varul stins, în schimb, era folosit pentru mortarele de finisare și tencuieli.

Această descoperire rezolvă o veche dezbatere legată de textul lui Vitruviu, arhitectul roman care în tratatul său "De Architectura" descria procesul de elaborare a betonului roman cu "calx extincta" (var stins). Masic sugerează că Vitruviu a descris o rețetă normativă, iar practica reală a construcțiilor romane era mai diversă, folosind ambele tipuri de var în funcție de scop.

Víctor Yepes Piqueras, profesor la Universitat Politècnica de València, confirmă că studiul demonstrează coexistența metodelor alternative față de canonul clasic. El subliniază că proprietățile de autovindecare ale betonului roman, deși importante pentru durabilitatea observată, sunt rezultatul unui proces geochimic lent și nu echivalează cu mecanismele moderne de reparație activă. Totuși, noile cunoștințe vor permite restaurarea operelor romane folosind tehnicile originale ale constructorilor antici.