Portret promoțional al autorului Manel Vidal Boix. EDITORIAL DESTINO

UmamiBrands

Manel Vidal are un gust fotbalistic excelent și știe foarte bine ce spune când explică că idolul său a fost Iván de la Peña, iar cartea sa se intitulează `La passada a l’espai. Memòries parcials` (Pasa în spațiu. Memorii parțiale). S-ar putea spune, de asemenea, că se pricepe la fotbal când îl indică pe Sergio Busquets drept mijlocaș central prin excelență. Și este incontestabil că, dacă îl citează pe Patrick Kluivert, înseamnă că îi plac și atacanții centrali rafinați și petrecăreți, mai degrabă decât marcatori: olandezul își făcuse treaba de la 18 ani după un gol care a valorat o Cupă a Europei, cel din Ajax-Milan din 1995.

Mai multe informații

Manel Vidal: “La TV3 voiau doar partea bună a unei emisiuni cu oameni șmecheri”

Această alegere nu este deloc ciudată dacă ținem cont că Vidal era un fotbalist de la mijlocul terenului, căruia îi plăcea să joace și ca număr 9 și că a ajuns să joace ca fundaș central, adăugând astfel numele lui Koeman la colecția sa de figuri de la Barça. Nu surprinde nici alegerea pe care o face dacă ținem cont că este membru fondator al La sotana și scenarist la La competència de Rac 1, iar lui Lo Pelat — adică De la Peña — i se aplauda intenția fără a se ține cont de cum se termina faza, la fel cum fanii mai exaltați îl fluierau pe Kluivert pentru că nu juca cu fața la poartă și criticau calmul înșelător al lui Busquets.

În carte există diferite momente pentru a recunoaște cei trei fotbaliști în modul de a scrie al lui Vidal. Tonul, în orice caz, este foarte variabil, pentru că nu poți fi la fel de pătrunzător și nici nu poți face aceeași glumă când lucrezi pentru alții ca atunci când scrii despre tine. Și nu poți trata la fel un gag ca un capitol — sunt la fel de multe ca o echipă de fotbal: unsprezece — într-o lucrare care are o puternică componentă autobiografică. Și aici este meritul, pentru că eseul permite constatarea inteligenței, a simțului umorului și a talentului autorului de a vorbi atât despre familie, cât și de a analiza Barça.

Vidal fuge de clișee, nu vorbește despre stilul de joc și nici despre Més que un club (Mai mult decât un club), nici despre valori și La Masia. Nici măcar nu-l menționează pe Cruyff, nu-și umple gura cu Guardiola — spune, totuși, că nu crede că există vreo echipă care să fi “împins” în acel mod atât de vesel și nepăsător — și mărturisește că nu este membru și nici nu a văzut vreodată un Barça-Madrid pe Camp Nou. De asemenea, nu recurge la citate ale unor ilustri, care te fac întotdeauna să arăți bine, ci pariază pe o poveste proaspătă, curajoasă și distractivă, care reprezintă generația culer (fan Barça) care vrea ca Barça să joace bine și să câștige, fără fandări și fără a trebui să plătească vreun preț, așa cum se întâmplă acum cu Barça lui Flick.

Cu un mod de a scrie concret, departe de divagații, se joacă foarte bine cu cuvintele și face asocieri foarte ingenioase, cum ar fi atunci când definește jucătorul care nu riscă — adică cel care nu este ca De la Peña — drept “mijlocaș convergent” sau compară meciurile trăite ale echipei naționale catalane cu pujolismul — în unele interviuri a recunoscut că acasă la el erau mai mult de partea lui Maragall și același autor a lucrat ca asistent administrativ la PSC (Partidul Socialiștilor din Catalonia) în Salt. Nu strică să ne amintim acest lucru după ce Vidal a fost îndepărtat de la TV3 pentru că a asociat PSC cu o svastică în emisiunea Zona Franca.

Se știe deja că o pasă în spațiu presupune provocarea unei senzații de pericol, la fel cum imaginația duce uneori și la suprainterpretări nepotrivite, așa cum s-a întâmplat cu Messi. Viziunea culer a lui Vidal îmbogățește și reînnoiește relatarea deja cunoscută despre Barça. Nu este deloc curios că împărtășește un idol cu Vázquez Montalbán: scriitorul care a divulgat internațional cauza barcelonistă purta din când în când tricoul lui Lo Pelat pentru a găti, după cum își amintește fiul său Daniel Vázquez Sallés. Relația dintre tată și fiu este tocmai unul dintre punctele forte ale cărții lui Vidal.

Fotbalul este recuperarea săptămânală a copilăriei — cuvinte de Javier Marías — și îl ajută pe autorul cărții să vorbească despre viață: “Bunicul meu m-a învățat să iubesc Barça și tatăl meu să urăsc Madridul”. Vidal este categoric când vine vorba de explicarea relației sale cu tatăl său: “În loc să-mi spună te iubesc, îmi spunea te port” și îl ducea cu mașina să joace fotbal oriunde ar fi fost nevoie, până când a ajuns să lucreze ca salvamar și vânzător de fructe pentru ca apoi să locuiască patru ani în Germania. Descrierea șederii sale în Lingen face să credem că a trăit cu adevărat ca un german, când în realitate i-a fost dor de casă în fiecare zi, după cum spune chiar Vidal.

Aceasta nu este, așadar, o carte doar despre fotbal, dar fără fotbal nu ar exista carte. Se citește de oameni diverși pentru că permite să te distrezi fără să pierzi timpul, ca întotdeauna când juca Iván de la Peña, un fotbalist care risca atât de mult încât din doi în trei îl făcea pe Van Gaal să sară de pe bancă din cauza mingilor pe care le pierdea. Dar când pasa sa în spațiu se conecta cu Ronaldo, senzația de plenitudine era unică pe Camp Nou.

La passada a l’epai

Manel Vidal

Destino 208 pagini. 20,90 euro