Madridul reprezintă o versiune silențioasă a unei ofensive ce se desfășoară în democrațiile occidentale, un proiect mai amplu de slăbire instituțională. Această ofensivă nu este doar un atac asupra mediului academic sau o serie de reforme fiscale, ci un asalt frontal asupra condițiilor care fac posibilă gândirea liberă. Cine consideră că situația din Madrid este doar o problemă de proastă gestionare sau zgârcenie bugetară nu înțelege esența. Madridul nu este o anomalie locală, ci o reflectare a unei tendințe mai largi.

În Statele Unite, Christopher Rufo, unul dintre arhitecții ofensivei lui Trump împotriva universităților, a explicat strategia fără rețineri: utilizarea presiunii financiare pentru a le cufunda într-o „teroare existențială” până când singura opțiune viabilă este capitularea. În Comunitatea Madrid, nimeni nu recunoaște nimic, dar cifrele sunt elocvente. Nu se discută despre diagnostice sau strategii, deoarece acest lucru ar obliga la recunoașterea faptului că obiectivul nu este îmbunătățirea universității publice, ci reducerea acesteia.

Meghan O’Rourke, profesoară la Yale, a descris cu precizie situația: „Nu asistăm pur și simplu la un atac asupra mediului academic sau la o serie de reforme fiscale. Este un asalt frontal asupra condițiilor care fac posibilă gândirea liberă”. Obiectivul nu este doar învățământul superior, ci toate structurile care permit funcționarea unei democrații fără a depinde de capriciul unui lider: instituții care generează încredere publică, care stabilesc limite, care contribuie la credibilitatea colectivă. Sănătatea publică, mass-media, știința, educația – toate sunt în vizor nu pentru că eșuează, ci pentru că funcționează: oferă o adevărată alternativă la puterea politică și, prin urmare, o deranjează.

Tehnica se numește inversiune. Când Isabel Díaz Ayuso acuză universitatea publică de a fi „colonizată de stânga”, când o prezintă ca un „cuib de agresiuni și vandalism”, nu descrie realitatea: dezordonează limbajul până când acesta spune contrariul a ceea ce numește. Cel care produce cunoaștere devine suspect de „îndoctrinare”. Cel care apără autonomia universitară devine „elitist”. Cel care investighează riguros este acuzat că are o „agendă” ascunsă. Aceasta este gramatica post-adevărului: inversarea categoriilor de victimă și agresor până când cel care asfixiază pare să elibereze, iar cel care rezistă apare ca o amenințare. Există și un aspect al tăcerii deliberate, deoarece a propune ceva ar obliga la o dezbatere și la expunerea intențiilor reale. Nu este un proiect educațional, ci o demolare prezentată ca igienă democratică.

Ar fi însă naiv să credem că în spatele acestei tăceri nu se află nimic. Există un ecosistem paralel de legitimare care crește pe măsură ce universitatea publică agonizează. Pseudo-universități autorizate cu rapoarte ministeriale negative, politicieni fără carieră academică numiți vicerectori, titluri fără valabilitate oficială care servesc la umflarea CV-urilor și la crearea unei aparențe de solvabilitate. Cazul Universității Francisco Marroquín este emblematic: a fost autorizată în Madrid în ciuda faptului că nu îndeplinea cerințele minime. Titlurile sale nu au valabilitate oficială în Spania sau UE, dar servesc la decorarea CV-urilor și la acordarea unei aparențe de merit celor care plătesc.

Cei care denunță presupusa ideologizare a universității publice și-au construit propriul circuit de legitimare ideologică. Logica este simplă: înlocuirea instituțiilor care produc cunoștințe validate cu altele care produc credențiale utile puterii. Universitatea publică este incomodă, deoarece adevărul său nu aparține nimănui: nu răspunde guvernului, nici pieței, nici liderului momentului; răspunde metodelor proprii de evaluare și verificare. Această autonomie o face greu de domesticit. Pseudo-universitățile, în schimb, sunt maleabile: certifică pe cel care le finanțează, oferă solvabilitate celui care are nevoie și fabrică o aparență de merit fără a trece prin filtrele științei sau ale științelor umaniste. Pe scurt, ele produc adevărul care convine.

Sănătatea publică, justiția, jurnalismul, organismele statistice, serviciile publice de radiodifuziune au ceva în comun: autoritatea lor nu provine de la putere, de aceea adevărul pe care îl produc nu aparține nimănui. Dacă ar aparține guvernului, pieței sau partidului, ar înceta să mai fie adevăr și ar deveni propagandă, publicitate, doctrină. Aceste instituții nu spun „crede-mă”, ci „verifică”. De aceea sunt incomode pentru putere. Nu le poți cumpăra fără a le distruge: un judecător care pronunță sentințe personalizate încetează să mai fie judecător, un ziar care publică ce convine încetează să mai facă jurnalism, o universitate care certifică pe cel care plătește încetează să mai fie universitate. Toate aceste instituții sunt sub asediu, în diferite grade și în diferite locuri. Când se prăbușesc, se destramă locul unde cuvintele încă înseamnă același lucru pentru toți.

Sociologul Harry Collins a formulat o imagine memorabilă: procesul de a crede ceva nu curge de la stele spre noi, ci de la noi spre stele. Cunoașterea nu provine din observații neutre; se formează în acordul prealabil asupra surselor demne de încredere. De aceea, a-i arăta o fotografie a spațiului unui terraplanist este inutil: ceea ce el contestă nu este imaginea, ci autoritatea care o susține. Aceasta este exact autoritatea care este demolată astăzi.

De ce ar trebui să-i pese cuiva care nu are încredere în mediul academic sau care crede că universitățile sunt ideologizate? Meghan O’Rourke o rezumă clar: munca serioasă și reflexivă a universității protejează bunuri pe care niciun guvern sau companie nu le poate garanta singure. Libertatea academică nu este un privilegiu corporativ, ci un spațiu în care ideile se pot dezvolta fără a da socoteală pieței sau puterii politice. Și științele umaniste – născute după ororile a două războaie mondiale – există pentru a aminti ceva incomod: că o societate poate fi avansată tehnologic și barbară moral în același timp. O’Rourke subliniază: „Într-o epocă marcată de tehnologii transformatoare, crize climatice și o instabilitate globală fără precedent, trebuie să cerem mai mult de la universități, nu mai puțin”. Mai multă rigoare, mai multă deschidere, mai multă capacitate de a deranja. Contrariul înseamnă a deschide zăgazurile și a privi în altă parte în timp ce apa crește, lăsând spațiul criticii să se restrângă până când rămâne doar vocea celui care comandă.