L-am întâlnit pe Reinaldo Herrera de două ori în viața mea:

prima dată în vara anului 2018, la restaurantul Palace din Madrid, pentru că dorea să ne cunoască pe mine și pe directorul de atunci al ICON, Lucas Arraut, înainte de a ne acorda interviul pe care i-l cerusem. Trebuie să-i fi făcut o impresie bună, pentru că a doua oară a fost în decembrie, deja în casa lui din Upper East Side, New York, unde am realizat reportajul nostru. Și unde a decedat alaltăieri, la vârsta de 91 de ani.

Eternul partener al soției sale, celebra Carolina Herrera, Reinaldo avea un farmec misterios pentru că, deși carisma lui era evidentă, acordase puține interviuri („Știu perfect cât de plictisitoare și enervante sunt, așa că le evit cât mai mult posibil!”, mi-a spus la un moment dat în conversația noastră). Ceea ce doar unii știau, și ceea ce noi am aflat, este că aristocratul venezuelean era un observator lucid al secolului XX, din poziția sa privilegiată în acea înaltă societate, care este revizuită într-un mod din ce în ce mai siropos în ficțiuni exagerate, de la *Capote vs. the Swans* la *Maria*. Reinaldo povestea bârfe, judeca și nu cruța pe nimeni, dar scânteia lui era mai mult amuzantă decât crudă. Și avea o inteligență vie, care evita melancolia sau reacționarismul fățiș.

Informații suplimentare:

Reinaldo Herrera: "Nu sunt gelos pe soția mea. Carolina nu ar fi reușit fără mine"

Nu m-am bucurat niciodată mai mult să port pantofi la un interviu: Reinaldo Herrera era paradigma omului de lume, înțelegând prin aceasta nu o persoană care călătorește mult, ci cineva sofisticat, bogat din naștere și delicios de snob. A păzit temuta listă a celor mai bine îmbrăcați, fondată de Eleanor Lambert, și a fost cel mai mare sprijin al soției sale în casa de modă care i-a făcut celebri, dar nu era nici curtean și, bineînțeles, nici cronicar monden. Jurnalist de profesie, a practicat-o în tinerețe la televiziunea venezueleană și, de la începutul anilor optzeci, din New York, în versiunea sa, să zicem, diplomatică, ca intermediar de interviuri imposibile pentru renăscuta revistă *Vanity Fair*. Titlul nu i se putea potrivi mai bine, bâlciul deșertăciunilor (The Vanity Fair), pentru că venezueleanul era un mare observator al acelor slăbiciuni umane care strălucesc cu atât mai mult cu cât urci mai sus pe scara socială. Lucrurile pe care le-a povestit sunt aur curat, cum ar fi momentul în care Imelda și Ferdinand Marcos, exilați în Hawaii, l-au tras pe sfoară pe Dominick Dunne: ea, pioasă, l-a primit pe marele jurnalist în locuința ei umilă, cu fostul dictator slăbit și bolnav, și asta a fost ceea ce s-a publicat. Realitatea era – Herrera a aflat ulterior – că o duceau de minune și locuiau într-un palat.

Partea despre tehnica sa de a obține acele interviuri nu a ajuns în versiunea finală a interviului meu. O prezint acum: „Foloseam o metodă pe care presupun că și tu ai folosit-o, și anume să suni pe cineva și să-i spui: 'Bună, sunt Reinaldo, vreau un interviu'. Și îți răspund că nu. Și atunci tu le spui: 'Știi ceva? Ai perfectă dreptate. Nici eu nu aș accepta. Ciao'. Și închizi. Zece zile mai târziu, te sună ei. 'Uite, m-am gândit că, ei bine, e posibil să...'. Evident, știam de la început că această persoană va spune da. Vanitatea este mai puternică decât intimitatea!”, a spus el ironic.

Scurta mea interacțiune cu Reinaldo a fost o încântare. Într-o lume de personaje reticente, agenți suspicioși și case artificiale, el avea chef să converseze, să spună povești și să-și arate salonul roșu-cireș, deși ultimul lucru care îl interesa era decorarea. Reinaldo îți dădea numărul lui de telefon, te felicita de Crăciun și, dacă îi spuneai că cartea ta preferată este *Holy Terror*, biografia lui Andy Warhol scrisă de Bob Colacello, îl suna pe „Bob” să ți-o dedice, o punea într-un plic și ți-o trimitea. Am vie amintirea draperiilor înflorate din biroul lui și a lui pozând în costum bleumarin, luminat de lumina albă care intra pe fereastră („Mă simt ca într-un roman rusesc!”, i-a spus atunci fotografului, Pablo Zamora).

La un moment dat, după pandemie, am încetat să mai comunicăm. Apoi am aflat că trecea printr-o perioadă dificilă. Într-un mod extrem de egoist, mă bucur foarte mult că l-am cunoscut.