În câteva cuvinte
Articolul explorează dilema iubitorilor de cultură rusă în contextul agresiunii asupra Ucrainei și a regimului autoritar al lui Putin. Autorul îndeamnă la distincția între regim și cultura rusă, subliniind importanța artei ca formă de rezistență și speranță. Sunt evocați scriitori și poeți ruși care au luptat împotriva opresiunii, încurajând publicul să se agațe de "o altă Rusie" posibilă, una a valorilor umane și a libertății.
Toți cei care iubim cultura americană de calitate ne întrebăm cum este posibil ca aceeași țară care a generat opere de o înaltă valoare estetică și spirituală să-l aleagă președinte pe cineva atât de vulgar, incult, brutal și de extremă dreapta ca Donald Trump, capabil să pună sub semnul întrebării valori care păreau intangibile și care erau și sunt pilonii oricărei democrații consolidate.
În mod similar, toți cei care iubim cultura rusă de calitate suntem profund îndurerați să vedem că Rusia este din nou o dictatură ultranaționalistă și imperialistă, capabilă să declanșeze un război care a cauzat deja zeci de mii de morți și care – conform Curții Penale Internaționale – l-a transformat pe promotorul său, dictatorul Vladimir Putin, într-un criminal de război.
Ce facem, așadar, cu toate acele opere de artă rusești pe care le-am iubit și ne-au însoțit de-a lungul vieții?
Cultura neinstrumentalizată de putere, cultura independentă, cea care nu s-a supus, cea care a supraviețuit cum a putut, cea care a fost persecutată și continuă să fie persecutată… Durerea este atât de mare încât suntem tentați să aruncăm prosopul, să abandonăm totul și să lăsăm țara să se scufunde definitiv în cele mai negre tenebre, cu concursul, de altfel, al dezertării noastre, plină de ranchiună și resentimente (ca să nu spunem aproape de ură). Nu mai vrem să știm nimic despre acea cultură rusă universală, pentru că pare pătată de sânge, chiar dacă este teribil de nedrept să spunem asta…
În orice moment de zbucium, în mijlocul oribilelor imagini de distrugere și moarte din orice oraș ucrainean de către armata rusă – Bucha, Izium, Mariupol –, ne întoarcem la devoțiunile noastre, deschidem cărțile, sau ascultăm partituri, sau vedem tablouri, sau filme, și cădem în genunchi în fața unei asemenea măreții.
Și, într-adevăr, așa este, pentru că, în orice moment de zbucium, în mijlocul oribilelor imagini de distrugere și moarte din orice oraș ucrainean de către armata rusă – Bucha, Izium, Mariupol –, ne întoarcem la devoțiunile noastre, deschidem cărțile, sau ascultăm partituri, sau vedem tablouri, sau filme, și cădem în genunchi în fața unei asemenea măreții și ne spunem că valorile care sunt implicite în aceste creații nu au nimic de-a face cu sălbăticia atroce a politicii care se exercită în numele ei, pentru că brutalitatea supune prin forță tot ceea ce scapă de sub controlul său. Tăcerea este arma ei preferată și manipularea, de asemenea. Nu există și nu poate exista o altă Rusie decât aceasta, a ororii, a dictaturii și a morții. Cu toate acestea, refuzăm să ne supunem acestei impuneri dictatoriale și ne agățăm de capacitatea eliberatoare a artei și de denunțul ei implicit – sau explicit – al sălbăticiei care uzurpă cu forța ei distructivă domeniile civilizației, ale justiției și ale umanității, exact aceleași pe care le revendică operele de artă care, în ciuda a toate, continuă să ne interpeleze (un poem, un tablou, o narațiune, o dramă, un film, o partitură, o coregrafie…).
Dacă nu am acționa astfel, Anton Cehov s-ar întrista profund, pentru că am ceda capacitatea mântuitoare a scrierilor sale brutalității care uzurpă terenul său, folosindu-se de o omonimie oribilă: singura modalitate de a fi rus în lume este decisă de forță și de ideologia sa imperială. Și același lucru s-ar întâmpla cu poeți ca Marina Țvetaeva sau Anna Ahmatova, care au cunoscut dictatura sovietică și au suferit-o până în măduva oaselor, dar a căror operă se ridică suverană deasupra unei asemenea infamii și ne eliberează de dictatura însăși și de toate crimele ei atroce. Dacă le citim astăzi, ne dăm seama imediat că în sângele lor există o altă Rusie posibilă, în măsura în care denunță ororile săvârșite nu doar de Stalin, ci și de un moștenitor al său, cum ar fi Putin, și deschide alte căi către experiența umană, incompatibile cu dictatura și cu războiul. Poeta Ósip Mandelstam sau Joseph Brodsky — premiul Nobel în 1987 — nu ne-ar ierta nici ei că am uitat lupta lor pentru restabilirea demnității umane în vremurile întunecate pe care le-au trăit. Mandelstam a suferit unul dintre multiplele exiluri gratuite impuse de Stalin, și în această recludere a scris pentru speranță — cu puțin timp înainte de a muri: nu a ieșit din închisoare — un fantastic Caiete de la Voronej, iar Brodsky — după ce a fost dat afară cu șuturi din URSS în 1972 — a dat și el seama în scrierile sale de o măreție umană care este cu mult deasupra întunericului dictaturii comuniste care l-a expulzat și care l-a condamnat să nu-și mai vadă niciodată părinții.
Așadar, depășind căderile provocate de dictatura și de războiul lui Putin, constatăm că există o altă Rusie posibilă și că trebuie să ne agățăm de ea cu toate forțele noastre. Rusia pentru care a luptat Alexei Navalnîi, plătind cu viața pentru asta, și lăsând o moștenire nepieritoare de speranță, cu siguranță fecundă. Sau Rusia pe care a dorit-o și Gorbaciov, sau cu mult înainte Tolstoi, foarte diferită de cea care astăzi asuprește, persecută, otrăvește, ucide, încarcerează, interzice, dezlănțuie un război nedrept și comite crime împotriva umanității. Tolstoi i-a scris în 1902 țarului Nicolae al II-lea — la a cărui încoronare la Moscova a refuzat să meargă —: “Nu se poate menține această clasă de guvernare… decât cu violență… și cu tot felul de măsuri brutale… Expulzările, execuțiile, persecuțiile, interzicerea cărților și a ziarelor…”.
A scris-o. Nu este un vis.
Ángel Rupérez este scriitor și critic literar. Ultimele sale cărți sunt ‘Poemas reunidos’ (Casi una Leyenda, 2024) și romanul ‘Esencial azar’ (Editorial Cántico, 2025).
