Este progresist să aperi dreptul unei femei de a purta văl?

Întrebarea a fost pusă într-un forum despre migrație, unde s-a ridicat problema dacă răspunsul ar putea fi o altă întrebare: este o femeie cu văl o femeie oprimată? Am evita astfel să cădem în narațiunile reacționare pe care stânga le reproduce uneori într-un mod caricatural. Cert este că femeile cu văl au trecut de la o invizibilitate aproape totală la o expunere extremă, într-o abordare care reduce dificultățile lor la cultura de origine, presupunând că aceasta este în mod inerent opresivă în comparație cu a noastră, albă, europeană și emancipatoare. Ignorăm astfel factorii socioeconomici, politici și structurali care afectează cu adevărat integrarea lor. Este mai ușor să ne agățăm de paternalismul conform căruia aceste femei, ca victime pasive, trebuie să fie "salvate" sau "corectate" decât să le recunoaștem capacitățile, diversitatea și autonomia. Înainte de a le vedea pe ele, și nu vălul.

Verena Stolcke spune că astăzi se practică un "rasism fără rasă": nu sunt necesare argumente biologice pentru a exclude pe cineva, deoarece avem deja diferențele culturale. Nu este nevoie să spunem că cineva este inferior genetic, ca în rasismul clasic; spunem că valorile, obiceiurile și stilurile lor de viață sunt incompatibile cu societatea noastră. Când primarul din Ripoll spune "nu sunt rasistă, sunt islamofobă", ea aderă la o falsă cultură pură și omogenă, care crede că migranții sunt o amenințare la adresa identității sale, așa cum fac Junts și aproape orice naționalist. Dacă înainte rasismul justifica excluderea, astăzi se bazează pe presupusa incompatibilitate culturală a anumitor grupuri cu identitatea națională. Odată cu impunerea brutalismului discursiv al celor care spun lucrurile "așa cum sunt" pentru a respinge relativismul cultural, este mai dificil să identificăm rasismul unui discurs care se pretinde curajos, franc, direct și fără filtre.

Și ce face stânga? Apără vălul. Astfel, reușește să vizibilizeze cazurile cele mai extreme, în timp ce invizibilizează provocările femeilor migrante, diversitatea experiențelor lor și problemele lor de discriminare, transformându-le în simple instrumente care consolidează stereotipurile identitare și falsele diviziuni între un "noi" emancipat și un "ele" oprimat. Ca și în cazul reînarmării Europei, stângii îi lipsește imaginația pentru a evita capcana. Cooperarea, drepturile omului, echilibrul economic și contestarea colonialismului au fost marile cuceriri discursive ale secolului XX. Faptul că astăzi, într-un context de volatilitate geopolitică ridicată, soluția este abandonarea NATO este, fiind generoși, oarecum surprinzător. Pentru a nu cădea în logica apărării și securității, poate ar fi indicat să abandonăm discursurile conservatoare, cum ar fi să spunem că este vorba despre "apărarea stilului nostru de viață". Poate că întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este dacă, în contextul a ceea ce numim autonomie strategică, nu este nevoie de o armată care să apere democrația și drepturile omului și ca întărirea capacității defensive să facă parte din procesul de integrare. Nu este prudentă o anumită investiție militară într-un context ca cel actual? Cum putem lega cheltuielile militare de apărarea drepturilor noastre, în loc de bogăția noastră frivolă? Utilizarea autonomă a forței ar trebui să fie folosită pentru a menține logica internațională în care Europa spune că crede. Șoimii uită că, pe lângă reînarmare, UE are nevoie de alte reforme: finalizarea zonei euro, dezvoltarea dimensiunii sale sociale și crearea unor norme solidare în materie de fiscalitate, drepturi, migrație și refugiu. Dar stânga? Unde este stânga?