Recenzie la "A cent trenta per la nacional" de Guillem Sala

Cel mai bun lucru la a urmări cariera unui scriitor este că, atunci când publică o carte nouă, poți vedea ce a păstrat și ce a eliminat din ceea ce ai citit deja de la el. Putem spune că, cu "A cent trenta per la nacional", Guillem Sala își conturează, carte după carte, un stil uniform.

Romanul începe cu un eveniment fictiv, reunirea unui grup de trei prietene după treizeci de ani, când uneia dintre ele — Tere — i se arată în baie spiritul lui Doris, a patra membră a grupului lor de tinerețe. Am putea crede, așadar, că Sala folosește baza ficțională pe care a folosit-o deja în "La fuga de l’home cranc" (2019) sau chiar în "Imagina un carrer" (2006), dar nu chiar așa. Apariția spiritului este anecdotică, pentru că ceea ce contează aici este modul în care Maria, una dintre protagoniste, s-a relaționat cu Doris și modul în care trecerea timpului idealizează, demonizează sau condiționează amintirile noastre.

Așadar, cea mai recentă carte a lui Sala urmează mai degrabă calea care a funcționat pentru el în "El càstig" (2022), cu un accent important pe relațiile umane și pe modul în care comportamentul nostru poate fi justificat de restricțiile la care am fost supuși în copilărie. În acest caz, găsim extreme: ca adultă, Maria nu ar fi atât de combativă dacă în timpul școlii nu ar fi fost cățelușa lui Tere, iar Tere nu ar reprezenta tot răul noilor îmbogățiți — dacă au ceva bun — dacă lipsa banilor nu ar fi fost principala problemă când era mică.

Deși partea istorică a cărții, care se învârte în jurul unui obiect, este mai plictisitoare și cred că, deși scurtă, este excesiv de lungă, capacitatea lui Sala de a crea dialoguri bune din orice situație este fascinantă, o virtute care produce un roman foarte agil și amuzant. Caracterele puternic conturate ale fiecărui personaj sunt cel mai bun motor al acțiunii și poți vedea atât situații în care nimic nu merge bine, care amintesc de "A Cool Million" de Nathanael West, cât și momente frenetice din iubitul roman "Persecució" de Toni Sala.

În aceste dialoguri regăsim eterna mea iubire-ură față de autor: utilizarea limbii spaniole pe care am găsit-o deja în "El càstig". Există momente în care se poate înțelege, pentru că a existat o întreagă generație de părinți care credeau că, deși vorbitori de catalană, educarea în spaniolă era o educație mai bună. În același timp, însă, este regretabil faptul că literatura catalană pare a fi singura care vrea să reprezinte realitatea, iar în această lucrare există un bun exemplu de complex de inferioritate atunci când îl facem pe un militar britanic să vorbească în catalană, dar nu îndrăznim să-l facem pe un bogătaș din Barcelona să vorbească în catalană.

Cu toate acestea, punctul forte al romanului îl reprezintă registrele, mai ales atunci când se află în același spațiu. Scenele comune dintre Hugo, fiul lui Tere, și Maria sunt extrem de bine gândite. Lumi opuse care se întâlnesc întâmplător și care, departe de a se ciocni, se potrivesc. Lexicul lui Hugo, aici da, obraznic și punk, convinge, cu libertate absolută atât în formă, cât și în conținut.

Hugo joacă un rol extrem de important, poate nu prin cantitate, ci prin calitate. Este fiul unei familii bogate care eșuează în studii, care alege o viață instabilă și ajunge în o mie de încurcături. Cu toate acestea, sentimentul de a fi real îl face să arate fără ocolișuri ipocriziile părinților săi, niște burghezi care își ascund mizeria în casă pentru a nu-și arăta lipsurile, și provoacă ciocniri care, sub un fond golănesc, demonstrează că, cu acei oameni, din ce vezi, crede jumătate, iar din ce-ți spun, nimic.

Dacă Guillem Sala va continua să exploateze această formulă, va continua să genereze personaje foarte bune, cărți bune și va putea face acest lucru fără a renunța la nimic. Cartea se numește "A cent trenta per la nacional", scrisă de Guillem Sala, publicată la L’Altra Editorial, 240 pagini, 20 euro.