Europa este o misiune: ceva ce se face, se creează, se construiește. "Un loc al aventurii", a scris sociologul Zygmunt Bauman. O muncă ce nu se termină niciodată, într-o stare de tranziție permanentă: o posibilitate mereu în așteptare. Un oximoron, o contradicție, un paradox formidabil: dubla față a civilizației este acel Stat al bunăstării amenințat de valul ultra; în cele din urmă, Europa este locul unde grădina lui Goethe se învecinează cu lagărul de concentrare de la Buchenwald, conform terifiantei definiții a lui George Steiner. Timp de 80 de ani s-a mândrit cu puterea sa soft: proiectul s-a ridicat pe logica războiului, dar cu gramatica comerțului. UE a fost în principal o putere normativă, în același timp puternică și slabă: capabilă să fie o superputere economică și comercială prin abstinența militară, pe care a lăsat-o în mâinile Statelor Unite, și, în plus, prin energia ieftină, pe care cancelarul Merkel a lăsat-o în mâinile Rusiei. Acest desen geoeconomic a început să explodeze când Rusia a invadat Crimeea, în 2014, și a primit lovitura de grație acum trei ani, odată cu invazia Ucrainei de către Putin, dar mai ales acum câteva luni, odată cu venirea lui Trump și a tehnooligarhilor săi la Casa Albă. Acolo s-a terminat hipnoza. Iar Europa a fost nevoită să treacă de la muze la teatru, să se apere singură cu o combinație de keynesianism de război și mentalitate belică. Să le luăm pe rând.

Bruxelles-ul a oferit o avanpremieră a ceea ce urmează cu un plan de reînarmare de 800 de miliarde de euro, care este un fel de parabolă a pâinilor și peștilor: este în principal spațiu fiscal pentru ca țările să cheltuie (650 de miliarde de euro), plus ceva bani proaspeți reciclați din alte partide (150 de miliarde de euro) pentru a dezvolta achiziții comune și a pune pe picioare acel proiect de armată comună atât de mult dorit de francezi. Germania, frugala Germanie a lui Merkel și Schäuble, cea care a pus cămașa de forță Sudului în timpul Marii Recesiuni, a susținut acest keynesianism de război cu planuri de miliarde de euro pentru cheltuieli și cu reforma frânei constituționale a datoriei, care ar fi fost un fel de anatema în 2010. Este curios, pentru că tot acest keynesianism bastard este în același timp necesar în fața schimbării copernicane a aliatului istoric al Europei, Statele Unite, și în același timp esențial pentru ca Germania însăși să iasă din criza oceanică și autoindusă în care se află de câțiva ani. Aceste planuri vor fi urmate de altele: la Bruxelles se consideră că acum, când guvernul din Germania este practic format, va exista mai multă ambiție. Dar pasul pe care îl prezintă astăzi acest ziar face parte din aceeași narațiune: mentalitatea de război este evidentă în apropierea graniței cu Rusia, dar dispare pe măsură ce cetățenii se îndepărtează, în Portugalia, în Spania, în Italia și chiar, din alte motive, în Grecia. De aceea este atât de relevant ca instituțiile europene să transmită mesajul că cetățenii trebuie să fie pregătiți (Terminator: "Speră la ce e mai bun, pregătește-te pentru ce e mai rău") în cazul unei alte pandemii, în cazul unui dezastru climatic sau, vai, în cazul în care războiul se intensifică dacă se confirmă cele mai grave scenarii posibile.

Doctrinele ideologice sunt o variantă solemnă a dramaturgiei: cineva va trebui să boteze acest amestec de keynesianism belic și mentalitate de război. Între timp, ne rămâne Ian McEwan: "În plină luptă medievală între credințe, cu niște SUA pline de ambiție, de forță, de nebunie aproape nedisimulată, trebuie să ne amintim că puterea de distrugere a Europei este uimitoare, în contrast clar cu marile realizări ale civilizației europene".