Știrile despre unitățile de combatanți formate din foști deținuți în ambele tabere ale războiului din Ucraina — precum batalionul ucrainean Alcatraz — m-au readus la vechile romane ale lui Sven Hassel, care aveau ca protagoniști soldați dintr-un regiment penal al armatei germane în Al Doilea Război Mondial. Am recitit una dintre cele 14 cărți scrise de el, pe care o aveam încă necitită, La ruta sangrienta (în ediția din 1977 a Plaza & Janés). Urmărind firul disciplinar, am ajuns neașteptat să mă cufund într-un alt roman foarte diferit, terifiantul Jatyn (1971), de Alés Adamóvich, recent publicat în spaniolă de Edhasa și pe care s-a bazat celebrul și teribilul film Masacre (ven y mira), regizat de Elem Klimov, considerat cea mai bună transpunere cinematografică a acțiunilor escadroanelor morții naziste. În Jatyn am găsit urmele Brigăzii Dirlewanger a SS, tocmai o unitate penală a armatei hitleriste, «vânătorii negri», așa cum a numit-o istoricul nazismului Christian Ingrao, dat fiind că la origine era compusă din condamnați pentru braconaj.

Credeam că după atâta timp de citit Sven Hassel, puține lucruri m-ar mai putea interesa la el. Am început la sfârșitul anilor șaizeci cu Batallón de castigo în școală, unde sutanele negre ale preoților supraveghetori evocau uniformele SS, verdele tablelor pe cel al NKVD-ului și zgomotul jocurilor brutale din curte, vuietul tancurilor T-34. Apoi au venit La legión de los condenados (primul roman al seriei), Los panzers de la muerte, Camaradas del frente, General SS, ¡Liquidad París!… În 1996 i-am luat un interviu acasă la el (locuia în Barcelona lângă Parcul Turó, înconjurat de memorabilia militară) și, închizând cercul, i-am scris necrologul în 2012. Pe atunci știam deja câte lucruri inventase Sven Hassel (de la care mai rămâne de publicat în spaniolă un roman neterminat), începând cu pseudonimul său literar (în realitate se numea Borge Willy Redsted Pedersen), și că era imposibil ca, așa cum se întâmpla în Prisión GPU, unei companii penale să i se permită să opereze prețioasele tancuri Tiger, de exemplu. Dar cu Sven Hassel și personajele sale (Porta, Hermanito, Barcelona, Legionarul, Bătrânul, odiosul Heide, propriul său alter ego Sven), se întâmplă la fel ca și cu atâtea rămășițe ale trecutului de care te-ai atașat: nu te desparți niciodată complet de ele, ca de lucrurile vechi îngrămădite în poduri.

În La ruta sangrienta urmărim personajele companiei penale într-un marș halucinant prin Balcani, printre cadavre descompuse, spânzurători cu încărcătura lor de condamnați oscilanți, căldură, sete și scorpioni. Vizitează Atena, Salonic, Belgrad, asistă la execuții în masă, luptă sălbatic corp la corp în Rusia. Într-un episod picaresc, Porta și mecanicul șef Wolf sunt pe punctul de a fi împușcați pentru că au furnizat armatei un ceai englezesc care provoacă o diaree incapacitantă și îl întâlnesc pe însuși mareșalul Model. Compania (care în alte romane a avut mascote precum pisica Stalin și pantera neagră Ulrich) adoptă aici un urs brun mare, Rasputin, provenit de la un circ rus falimentar, care împărtășește greutățile grupului și luptă alături de el, acoperit cu o cască de oțel și aruncând chiar și grenade de mână (!). Un alt episod, cel al unui căpitan înțepat, laș, arivist și cu pile, arată că, fără îndoială, Sam Peckinpah cunoștea romanele lui Sven Hassel când a filmat Crucea de Fier — fraza lui Porta «aici eroii nu servesc la nimic» ar putea fi perfect a sergentului Rolf Steiner (James Coburn). Există lucruri care scârțâie, cum ar fi faptul că, în efortul de a obține mai mulți soldați, Armata germană recrutează chiar și «o unitate de negri germani». De asemenea, faptul că rușii folosesc «kalașnikovuri», ceva improbabil, deoarece AK-47 este, așa cum indică numele său, din 1947, după război.

Am citit La ruta sangrienta, spuneam, sub pretextul actualității batalioanelor penale, și am făcut-o în paralel cu un eseu revelator despre aceste unități germane în Al Doilea Război Mondial, Strafbattalion, Hitler’s penal batallions (Fonthill, 2017), al istoricului militar american Walter S. Zapotoczny, care explică detaliat funcționarea lor în contextul Armatei germane și al sistemului penitenciar al celui de-al Treilea Reich. Batalioanele penale, compuse din militari condamnați (indisciplinați, dezertori și acuzați de insubordonare sau lașitate) și, de asemenea, din deținuți politici și de drept comun, au apărut pentru a compensa pierderile tot mai mari de soldați germani pe parcursul conflictului. Ideea era de a profita de această rezervă de combatanți inactivi care erau închisorile.

Strafbattalions ofereau posibilitatea de a ieși din închisoare (sau de a nu intra în ea după comiterea unei infracțiuni) și teoretic chiar de reabilitare. Zapotoczny subliniază cum unii condamnați au profitat de oportunitate și s-au comportat eroic pe front, deși relatează și cum alții au persistat în obiceiurile lor criminale, comițând atrocități pentru care Armata nazistă oferea un cadru foarte potrivit. În realitate, unitățile penale, așa cum se poate presupune, erau carne de tun și, subliniază Zapotoczny, erau adesea folosite în misiuni sinucigașe («misiuni spre cer», le numeau), pentru a curăța câmpuri minate sau a recupera cadavre de pe front. Se estimează că pierderile lor depășeau 50%, existau pedepse foarte dure și nu erau dotate cu cel mai bun armament (cu siguranță nu Tigers). Erau adesea sub controlul poliției militare (Feldgendarmerie, porecliți Kettenhunde, «câini înlănțuiți», datorită gorjeretelor metalice pe care le purtau). Până la trei batalioane penale au dispărut complet, iar documentația le descrie ca fiind «distruse în luptă». Printre trupele disciplinare figurau unități de eliberare condiționată, cum ar fi cele de soldați condamnați denumite cu numărul 500 (printre care Batalionul 500 de parașutiști al SS) sau cele de deținuți civili cu numărul 999 (cum ar fi Divizia 999 Ușoară Africană). Nu apare niciun Regiment 27 Penal Panzer (unitatea disciplinară inventată în care luptă personajele lui Sven Hassel). Nu strică să amintim două dintre ocaziile în care unitățile penale au apărut în ficțiune (în afară de versiunea cinematografică a Los panzers de la muerte): în serialul Hijos del Tercer Reich și în filmul (și romanul) Vulturul a aterizat, în care Kurt Steiner și oamenii săi sunt trimiși în trupe disciplinare.

Zapotoczny dedică spațiu amplu discuției despre Divizia 36 de Grenadieri a Waffen SS, care este denumirea actualizată la sfârșitul războiului a faimoasei Brigăzi Dirlewanger, numită astfel după comandantul său, Oskar Dirlewanger, un alcoolic, ucigaș și violator (condamnat înainte de război pentru violarea unei fete de 14 ani și agresiune sexuală) care a ajuns să fie chiar prea brutal pentru standardul (înalt, după cum se poate imagina) al SS. Sinistra formațiune, compusă din adevărați criminali, a participat la unele dintre cele mai înspăimântătoare acte ale naziștilor în Est, arzând de vii populații întregi în Belarus și câștigându-și reputația de cea mai criminală unitate a mașinăriei de război a lui Hitler, și asta în condițiile în care exista concurență. Brigada a fost creată în 1940 în cadrul Waffen SS ca grup antipartizani, inițial cu condamnați pentru braconaj — datorită capacității lor de a urmări inamicul și abilităților de trăgători — și s-a extins recrutând criminali de cea mai joasă speță, până a devenit o bandă de nemernici și sadici tăietori de gâturi, demnă de cel mai rău scenariu al Războiului de Treizeci de Ani. Modul în care au devastat Belarusul ocupat când au fost dezlănțuiți asupra lui a fost înfiorător. «Unde e foc, acolo e și Dirlewanger», se spunea în armata germană.

Brigada Dirlewanger, căreia Christian Ingrao i-a dedicat studiul său pasionant și antropologic revelator al unității Les chasseurs noirs (Perrin, 2009), leagă cele trei cărți: Strafbattalion, La ruta sangrienta și Jatyn. În romanul lui Sven Hassel, în care apar numeroase referințe la «cei 500», trupele disciplinare clasice, un căpitan SS este trimis pentru nesupunere la ordine și uciderea unui important prizonier rus în Brigada Dirlewanger, unde «va putea trage cât vrea, vă asigur», îi spune superiorul său, «dar va începe de la cel mai jos nivel». Cât despre Jatyn, se descrie distrugerea în 1943 de către trupele genocidare germane a satelor bieloruse precum Jatyn însuși (nimic de-a face, deși uneori se scrie la fel, cu masacrul de la Katyn, unde rușii au asasinat în 1940 ofițerimea poloneză), Borki, Borísovka sau Zábalotie, reprezentate în roman prin satul Perejodi, de unde provine tânărul de 13 ani Flyora, devenit partizan și martor al atrocităților.

În roman, o carte complexă, tulburătoare și neliniștitoare, precum războiul însuși, există multe lucruri care apar și în filmul bazat pe ea (scenariul pentru Masacre a fost scris împreună de Adamovich și Klimov). Există oroarea halucinantă a distrugerii satului și arderea locuitorilor săi închiși în hambar, există același avion german care vede totul — un extravagant Focke-Wulf Fw-189 Uhu (bufniță) de recunoaștere —, există trupele nemiloase mixte de germani și auxiliari străini (descrise ca «batalioane de pedeapsă» în roman). Și există comandantul german care are ca mascotă o maimuță (fapt atestat istoric de o martoră supraviețuitoare a distrugerii satului Levischi), transformată în film într-un tarsier rar, micul primat asiatic asemănător lemurilor.

Einsatzkommando-ul SS care a distrus Jatyn în realitate era batalionul 118 al Schutzmannschaft (escadron de ajutor), o unitate de poliție nazistă care includea colaboraționiști ucraineni, voluntari ruși recrutați din lagărele de prizonieri și forțe ale Batalionului Dirlewanger. În roman nu se menționează explicit batalionul, dar pentru film, Klimov a dorit ca personajul comandantului SS, interpretat magnific de actorul leton Viktors Lorencs, să fie bazat pe Oskar Dirlewanger. În realitate, liderul criminal nazist nu a murit ucis de partizani după ce a fost capturat într-o ambuscadă (ca în roman și film), ci a mai avut timp să masacreze polonezi cu trupele sale de landsknechți sălbatici în timpul insurecției de la Varșovia din 1944. A fost bătut până la moarte de gardienii polonezi în lagărul de prizonieri de la Altshausen în iunie 1954.

Diferențele dintre camarazii indisciplinați, petrecăreți și în general antinaziști ai lui Sven Hassel și bestiile braconiere ale lui Dirlewanger sunt mari și notabile. Dar nu încetează să fie tulburător faptul că în ambele cazuri era vorba de unități penale și că au luptat în aceeași tabără, cu aceeași uniformă și sub același steag.