Într-o orrery

Într-o orrery, cel puțin de când Copernic a intrat în scenă în jurul anului 1543, soarele se află în centru, iar restul planetelor orbitează în jurul său. În prima vitrină pe care o întâlnești când treci prin ușile expoziției Cartier (până pe 16 noiembrie la Victoria & Albert din Londra), centrul universului este ocupat de tiara Mánchester. O diademă din aur, argint și puțin peste 1.400 de diamante pe care Consuelo Yznaga, americană prin naștere și ducesă prin căsătorie – s-a căsătorit cu George Montagu, viitorul al optulea duce de Mánchester, într-una dintre acele uniuni de conveniență obișnuite la acea vreme: ea, prințesă dolar, aducea averea; el, bucanierul, titlul – a comandat-o de la Cartier în 1903 și, în locul impozitului pe succesiune la moartea celui de-al doisprezecelea duce, în 2007, a ajuns în trezoreria britanică, și de acolo, în colecția Muzeului Victoria & Albert. Apropo, una dintre cele mai extinse. «În deceniul în care a fost creată, Cartier, care opera atunci doar în Paris, avea să se deschidă la Londra și New York. Tiara Mánchester reprezintă acele trei temple: vorbește despre pricepere, despre aristocrație, despre clientela internațională», spune Rachel Garrahan, curator al expoziției, mână în mână cu Helen Molesworth. Să începi cu ea și să o instalezi în centrul sălii, în locul pe care l-ar ocupa soarele, cu un fascicul rotindu-se lent în jurul ei, este definitoriu. «Este o inversare a științei», spune Asif Khan, responsabil de proiectarea expoziției. Intenționat. Arhitectul londonez – același care a semnat porțile Expo 2020 din Dubai și carapacea de sticlă a Guggenheim-ului din Helsinki – a vrut să se joace cu acel sens emergent a ceea ce înseamnă regalitatea, aura de putere pe care o acordă o coroană. Ca Le Brun când l-a pictat pe Ludovic al XIV-lea pe tavanele de la Versailles sau William Scrots când l-a portretizat pe Eduard al VI-lea, cu florile întorcând spatele soarelui pentru a se uita la monarhul său. Dar, mai presus de toate, «căuta să genereze o conexiune cu publicul». Ideea este ca reflexia diamantelor să se proiecteze pe fața celui care o privește.

Este doar o declinare a alchimiei senzoriale cu care a fost țesută o expoziție care, dincolo de enciclopedic, vrea să provoace un răspuns animic. Ar fi fost ușor să rămânem la o etalare ostentativă a patrimoniului orfevru, dar au vrut, de asemenea, să capteze acea dimensiune ritualistă – atavică, dacă vrem – pe care numai bijuteriile o au. «Dintre toate obiectele pe care le fabrică ființa umană, cu bijuteriile se creează o conexiune intimă. Le purtăm în contact cu pielea. Creăm povești în jurul lor. Le legăm de amintiri», subliniază Khan. «Dar într-o expoziție sunt în spatele unui cristal. Nici măcar nu împărțim același aer». De atins, nici nu mai vorbim. S-a provocat «apropierea pieselor de public, permiterea simțirii că locuiesc același spațiu, că pot ajunge să le atingă». Pentru a privi din voyeurism pasiv, scutiți de orice investiție neuronală, avem deja Instagram, catalog vizual fără fond unde există. «Dacă stimulezi toate simțurile, se creează o sinteză în care obiectul prinde viață. Aceasta este intenția», spune el.

În cele 14 săli – 1.100 de metri pătrați în total – pe care le ocupă prima mare expoziție Cartier din Regatul Unit din ultimele trei decenii, nu te limitezi la a te plimba printre vitrine. Vezi pantera prinzând viață din trăsăturile unui desen. Aluneci între realitate și ficțiune prin cutia de bijuterii de la Hollywood, sărind de la inelul de logodnă al lui Grace Kelly – un împrumut din colecția palatului prințului de Monaco – la brățările de diamante și cristal de stâncă ale Gloriei Swanson. Traversezi istoria într-un nor, călătorind de la o broșă a zeiței Sekhmet la un stomacher în stil ghirlandă. Dansezi un vals printre 18 tiare – inclusiv Scroll pe care au împărțit-o Clementine Churchill și Rihanna, Halo a Begum Aga Khan III și o comandă privată din 2017 cu un smarald cabochon de 140,21 de carate. Manipulezi timpul, văzând ceasuri misterioase, un Santos din 1915 și primul Crash, creație a ireverenților 60 londonezi. Emoționalul, se plânge Khan, este de obicei un element absent în arhitectură și design. «Acum câteva zile am fost la o expoziție Monet la Paris. Erau 30 de tablouri în aceeași sală». O supradoză, atingând stendhalazo – și nu în sensul bun. Imaginați-vă situația într-o expoziție care manevrează cu aproape 400 de piese. Unele impunătoare, precum safirul de 478 de carate al reginei Marie a României. Altele mitice, precum colierul de șarpe al Mariei Félix. Și multe niciodată expuse publicului, precum brățara Sita Devi de Baroda – Wallis Simpson indiană.

Broșa în formă de flamingo pe care Jeanne Toussaint a proiectat-o în 1940 pentru Wallis Simpson. Cadou de la soțul ei, se spune în zvonuri că, pentru a obține pietrele cu care să o facă, ducele a ordonat demontarea a patru brățări și un colier din colecția sa personală. Manuel Vázquez

Tiara din platină și diamante cu montură millegrain. A fost vândută lui Edward Townsend Stotesbury, un bancher american proeminent, în 1908. Manuel Vázquez

Colier Toussaint proiectat de Jacques Cartier în 1931 pentru maharajahul din Nawanagar. Replica sa a apărut în Ocean’s 8. Manuel Vázquez

Broșă din 1948, anul în care pantera apare pentru prima dată în trei dimensiuni. Manuel Vázquez

Sala preferată a lui Asif Khan, designerul expoziției. Un spațiu care, jucându-se cu lumina, se declină «de la portocaliul apusului din India și albastrul unei nopți în Windsor». Vorbește despre relația lui Cartier cu regalitatea. Manuel Vázquez

Cu 57 de centimetri lungime, o structură articulată și un pavé de 2.473 de diamante care a necesitat mii de ore de muncă, deja miticul colier de șarpe pe care María Félix l-a comandat de la Cartier în 1968. Manuel Vázquez

Pasărea închisă în cușcă (acesta este din 1942) a fost un motiv recurent în Cartier în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După eliberarea Franței, se vede în a doua broșă, din 1944, cuștile au fost deschise. Manuel Vázquez

Broșă prezentată la Expoziția Internațională din 1925, din onix și diamante. Manuel Vázquez

Un ceas misterios – așa sunt numite din cauza iluziei optice pe care o creează acele sale, care par să plutească – din 1920, realizat din aur, platină, citrine, diamante, email și ebonită. Manuel Vázquez

Helen Molesworth și Rachel Garrahan, comisarii V&A și curatori ai expoziției. Manuel Vázquez

Primul lucru pe care îl auzi când intri în expoziție sunt vocile celor trei frați Louis, Pierre și Jacques care povestesc scrisorile pe care le schimbau cu tatăl lor, Alfred, fiul lui Louis-François Cartier, acel ucenic ceasornicar care în 1847 a fondat brandul care a făcut din numele său de familie un sinonim al dorinței. Despre cea de-a patra soră, Suzanne, se știe puține, cu excepția faptului că s-a căsătorit cu un Worth – nu erau vremuri bune pentru femei în afaceri. «Te pune în situație», spune arhitectul, care, înainte de a se adânci în măruntaiele lui Cartier, nu știa că erau trei frați, că l-au împodobit pe maharajahul din Patiala și nici că au fost artizanii stilului colorat Tutti Frutti – deși nu au fost numiți așa până în anii șaptezeci, la jumătate de secol după comanda lui Daisy Fellowes, care l-a pus la modă. «Am intrat în proiect ca student». Fie spus, spune el: «Am tendința să nu lucrez la proiecte care nu-mi aduc un beneficiu intelectual».

După doi ani de cercetări, au aranjat un succes de box office care reunește 360 de piese, documente și obiecte ieșite din zestrea V&A și colecția Cartier, Muzeul Britanic și cele din Qatar, împrumuturi din colecția regală și palatul prințului de Monaco, și cesiuni din colecția Al Thani și diverse repertorii private. «Și totuși este o fracțiune din ceea ce am vrut să arătăm», spune Garrahan. Trierea nu a fost ușoară. Au ales-o pe cele care se potriveau cel mai bine poveștii pe care voiau să o spună. «Care este, foarte pe scurt, cum Cartier a devenit Cartier».

Ambițioasă în conceptul său și îndrăzneață în execuția sa, este cea de-a 44-a expoziție a unui brand care, obișnuit să fie pionier, a fost și primul care a construit o arhivă. A început în 1983, «și a făcut-o deja cu ideea de a o duce la muzee», asigură Pascale Lepeu, directorul colecției Cartier, schatzkammer care păstrează moștenirea tangibilă a brandului – cea de pietre prețioase și metale nobile. Situată în Geneva, cu o adresă nedeterminată, dar cu mai multă securitate decât orice bancă elvețiană cu mai mulți milionari din Europa, 200 dintre piesele din expoziție au ieșit din fondurile sale. «Există puține colecții de bijuterii în lume. Ceea ce înseamnă că ocaziile de a le savura sunt rare și puține. De aceea este atât de important pentru noi să le împărtășim». De asemenea, pentru că sunt o modalitate de a «menține vie priceperea», spune Lepeu. «Sunt sigură că expoziții ca acestea declanșează vocații». A fost cazul ei. În 1989, la șase ani de la crearea sa, colecția și-a făcut prima expoziție, la Petit Palais din Paris, și ea a avut ocazia să o vadă. Patru mai târziu, în timp ce lucra într-o agenție de publicitate din Elveția, a văzut o ofertă de muncă într-un ziar din Geneva. A scris și în 1993 a început să lucreze sub aripa lui Eric Nussbaum, pe atunci director al colecției. În 2003, la moartea sa, Lepeu a preluat conducerea. Astăzi păstrează aproape 3.500 de piese și continuă să adauge descoperiri. «Este ca un puzzle uriaș; ne dedicăm căutării pieselor lipsă», explică ea. Unele se fac rugate. Colierul din platină și diamante al maharajahului din Patiala a fost găsit de Nussbaum într-un magazin second-hand din Londra în 1998 (fără unele dintre pietrele sale mai impunătoare, inclusiv diamantul galben De Beers, pe care au decis să-l înlocuiască cu zirconiu). Broșa din onix și diamante care a fost prezentată la Expoziția Internațională de Arte Decorative de la Paris în 1925 și care strălucește acum într-o vitrină de la V&A fusese considerată pierdută și într-o bună zi a apărut la o licitație. «Nu este vorba despre a pune mâna pe tot. Da, despre a avea un exemplar care să reprezinte fiecare moment, fiecare stil, fiecare tehnică».

Aceasta este aceeași idee cu care Garrahan și Molesworth au țesut expoziția. De la tiara Scroll – la fel de strălucitoare pe capul lui Clementine Churchill în timpul încoronării Elisabetei a II-a ca pe cel al Rihannei pe coperta W – la o pudrieră art deco din anii douăzeci, montată cu una dintre primele apariții ale panterei, care nu vorbește doar despre istoria artelor decorative, ci și despre evoluția femeii în societate. Cea mai interesantă piesă nu este întotdeauna cea mai strălucitoare. «Nici cea mai valoroasă nu este cea mai scumpă», conchide Garrahan.