Un univers de spații de Álvaro Pombo

Un evantai de spații concrete, abstracte și labirintice populează universul lui Álvaro Pombo (Santander, 85 de ani). Sunt locuri care răspund adreselor concrete din orice plan stradal, cum ar fi orașul în care s-a născut și care l-a marcat întotdeauna, până la Londra, unde s-a exilat în anii șaizeci, ulterior Argüelles, cartierul în care locuiește de când s-a instalat în Madrid în 1977, sau Academia Regală Spaniolă (RAE), unde a intrat în 2004, când, alături de meritele creației care l-au făcut anul acesta și câștigător al Premiului Cervantes, au fost recunoscute spațiile care îi alimentează imaginația prin înțelepciune cu pulsiuni obsesive, mereu străbătută de creativitatea uimitoare a paradoxurilor sale. Acesta este un parcurs prin acel univers, în ajunul ceremoniei unde va primi Cervantes de la Rege, miercuri aceasta, în Alcalá de Henares.

Mai multe informații

Scriitorul spaniol Álvaro Pombo câștigă Premiul Cervantes 2024

Nordul

Majoritatea romanelor lui Álvaro Pombo pornesc concret și abstract din Nord. În corp și suflet din Santander, orașul în care s-a născut în 1939, împrejurimile sale și unde a trăit doar 15 ani. Un loc care l-a marcat euforic și tragic de-a lungul întregii sale opere, «o totalitate emoțională», declara el săptămâna aceasta în El Diario Montañés, din cărți timpurii precum Donde las mujeres până la una mai recentă precum Santander, 1936. Acolo a sorbit conversațiile interminabile dintre mama sa, mătușile sale și servitoarele familiei. În mijlocul acelui regat de masă mică și gustări pregătite pentru a ușura sarcina temelor școlare, a știut până la ce punct bărbații erau interschimbabili, dar ele, nu. Alături de povești împărtășite între fraze și cusături, acest supradotat al auzului a alimentat și antrenat de mic o abilitate uimitoare de a dezmembra, recrea, tranșa și face să zboare limbajul și poveștile care acolo se împărtășeau.

Scriitorul Álvaro Pombo, în Santander într-o imagine din 2009.

Londra

În opera lui Pombo circulă un aer anglofil. Un farmec care știe să plaseze la fix anglicismele între paragraf și paragraf, cu acea eleganță supremă pe care o emană unii diletanți nonșalanți. Această abilitate vine din anii petrecuți în Londra ca muncitor și student. Muncitor ca filling Clerk. Adică, arhivar, cu sarcini de telefonist la Banco Urquijo de acolo, cel mai sus unde a ajuns, punctează el, o scară foarte joasă pentru un băiat dintr-o familie bună. De asemenea, student la filozofie la Birkbeck College, cu note mai strălucitoare decât cele pe care le obținea la părinții scolopi din capitala cantabrică, unde a fost coleg de clasă cu arhitectul și pictorul Juan Navarro Baldeweg.

Conștiința

Exclaustratul este ultima filigrană a lui Pombo. Un roman în care își marchează după bunul plac un întreg foileton metafizic, dar tema pe care o alege ca pradă, afirmă, este conștiința. Acel vierme capabil să-l corodeze în singurătate, nu crede Pombo, așa cum o face Flaubert, că se reduce doar la vanitatea interioară. Nici o conștiință morală, adică a deveni un plictisitor, așa cum susține unul dintre personaje, dar poate estetică. Toată opera lui Pombo este un maraton pentru a obține tocmai o conștiință a limbajului: a ceea ce toate creaturile sale spun și a ceea ce el scrie.

Madrid

O mare parte din personajele lui Pombo, ca și el însuși, deambulează, dormitează, filozofează, suferă, se bucură și se pierd în labirinturile Madridului. Din Argüelles, cartierul unde locuiește, până la Casa de Campo, unde obișnuia să facă exerciții fizice sau împrejurimile Retiro, cartierul Salamanca și periferia unde știe să capteze ultimele accente chonis și canis, autorul santanderin a trasat o zoologie și o morfologie a capitalei fără limite esențiale, nici sociale. Vitola sa eremită nu l-a împiedicat să devoreze barurile și antreurile orașului, piețele și târgurile, unde a știut să capteze sunetul și parfumul timpului în care trăiește de când s-a instalat în oraș în anii șaptezeci pentru a-și încerca norocul în literatură și a câștiga primul Premiu Herralde din istorie cu El héroe de las Mansardas de Mansard (1983).

Álvaro Pombo, în casa sa din Madrid, în 2023.

INMA FLORES

Teologia

Știe Pombo prin credința sa că a se încredința lui Dumnezeu are contrabalansări. Intră în sensul misterului a te preda lui și se difuzează în același timp acel teritoriu necunoscut vorbindu-l și scriindu-l. O mare parte din opera sa reprezintă un întreg tratat de teologie, acel loc în care ne învăluie, ne încurcă, ne înalță și ne dizolvă în interiorul paginilor din, de exemplu, La cuadratura del círculo, El cielo raso, Quédate con nosotros señor, porque atardece sau El exclaustrado… În toate, este bine prezent enigma divină. Dumnezeu ca un unicorn, susține Juan Cabrera, protagonistul ultimei sale opere: animalul care nu există, dar izbucnește imaginar și sălbatic în textele sacre. Teologia dobândește o categorie orbitoare în poezia sa, unde adoptă o voce între supremă și divină, așa cum se observă în volumele sale de poezii Protocolos, Variaciones sau Enunciados protocolarios.

Pombo

Familia din care provine autorul se află în carne și spirit în majoritatea operei sale, dar dobândește nume și corp concret în Santander, 1936, acea socoteală nerezolvată pe care scriitorul o abordează magistral în acest roman recent. Tratează în ea asasinarea unchiului său Alfonso, falangist, în războiul civil, la începutul conflictului. Între un profund evantai de identități și catastrofe colective, abordează și cele intime și familiale. Neamul l-a creat în secolul al XIX-lea patriarhul don Juan Pombo Conejo, om de afaceri, finanțator — unul dintre fondatorii Băncii Santander — și vizionar turistic și promotor al complexului de stațiuni balneare El Sardinero, în orașul unde are o piață foarte centrală lângă port. Splendoarea și ruina merg mereu mână în mână în familie. «Ne distrăm și ne ruinăm în același timp. A fost pură vanitate. A fost obrăznicie. A fost a trăi orbește prezentul», povestește Cayo Pombo Ybarra, bunicul autorului, în roman. De asemenea, adaugă aceste perle: «Vacanța regilor în Santander, care a adus atâta strălucire… A adus și pașii greșiți. Un fel de vreau și nu pot uituc. Un a fi conștienți de cine eram noi, Pombo. Conștienți că eram mult, foarte mult, până la explozie și, în același timp, trăiam cu toții din rente. Urma să fim eroii. Dar eroi ai cui? Ai nimănui. A fost ca și cum a fi un Pombo Ybarra ar fi fost ceva ce trebuia să fii cu o sută la oră. Numele de familie era o mașină de curse».

Coperta cărții 'Santander, 1936', de Álvaro Pombo

RAE

Álvaro Pombo a intrat în Academia Regală Spaniolă pe 20 iunie 2004, după ce a fost ales în decembrie 2002. A făcut-o cu un discurs care astăzi rezonează ca o temă fundamentală în această epocă în care domnește gaura neagră a minciunilor: Verosimilitate și adevăr, se intitula. Și în el aborda provocarea clarității și a adevărului care trebuie să guverneze ficțiunea, dar într-o ordine diferită de știință și istorie, precum și granița dintre ambii termeni, de la aparența pe care o emană primul până la autenticitatea pe care trebuie să o urmărească al doilea. De la intrarea sa, Pombo a fost un academician disciplinat și asiduu. Sediul de pe strada Felipe IV a devenit un loc unde merge în mod regulat și acolo trezește o afecțiune și un respect singulare printre colegii săi și personalul instituției.

Filozofia

Îi place lui Pombo să-și definească genul propriu ca ficțiune psihologică. Dar în ea, cu același rang ca teologia, filozofia dobândește o categorie de chiriaș perpetuu în paginile sale. Ataşamentul său continuu faţă de Socrate, Platon, Aristotel, în linie dreaptă către Nietzsche, către Kierkegaard, către Schopenhauer care mişună prin romanul său El temblor del héroe (Premiul Nadal în 2012), Gadamer sau Heidegger... Legătura sa cu scolastica, metafizica, marile curente care unesc morala kantiană cu comportamentul personajelor sale în râu, în avalanşă cu diatribele şi conflictele cu care se confruntă creaturile sale, fie că sunt conştiente de aceasta sau nu, compun o viziune extraordinar de bogată şi complexă asupra lumii cu sprijinul filozofiei.

Poetul și romancierul Álvaro Pombo, flancat de academicienii Carlos Castilla del Pino (stânga) și José Manuel Sánchez Ron, intră în sala de ceremonii a Academiei Regale Spaniole în ziua în care a intrat în această instituție. MIGUEL GENER

Decăderea

Pombo pare să arate un atașament extraordinar față de eroii în decădere. De la bunicul său Cayo, portretizat în Santander, 1936, până la recentul Juan Cabrera, un locuitor transpus în cartierul Argüelles, și pe care mulți îl identificăm cu însuși autorul în El exclaustrado, până la Román, profesor pensionar, protagonistul din El temblor del héroe sau Horacio octogenarul care locuiește alături de fiii săi într-un apartament la mansardă pe strada Espalter în Retrato del vizconde en invierno, personajele care conviețuiesc cu un declin gatopardian atât de spaniol abundă în opera sa. O fac în general izolați voluntar într-o lume pe care încearcă să o evite, dar de multe ori îi surprinde în trombă și le produce o curiozitate care duce la tragedie sau conflict.

Heterodoxia

Tot ceea ce face și scrie Pombo este atins de harul unei heterodoxii naturale deloc prefăcute, deloc atașate de postură, de o autenticitate și un adevăr spontan și pe deplin genuin. Este literatura sa și este o viață care combină extremele cu o logică proprie și alergică la a fi catalogată în niciun domeniu decât a viziunii sale radical libere despre lumea în care locuiește. Este apărător al creștinilor de bază și deschis homosexual, dar fără lozinci. Curios și deloc prejudecățios față de noile tehnologii. A combinat o perioadă decupările de articole de ziar pe hârtie agățate de lămpi în casa sa cu un blog activ și hilar despre Obama. Este un urmăritor de seriale și emisiuni de televiziune cu un caiet pentru a nota forme de vorbire, la fel ca un studios de tratate teologice și filozofice. Același lucru afirmă: «Homosexualii suntem un limbaj» și zile mai târziu delirează împotriva festivalurilor orgoliului gay. Toți clasicii au fost considerați eretici și vizionari în timpul în care au trăit. Pombo va transcende pe aceeași cale.

America Latină

În universul Pombo există spațiu pentru America Latină. Acolo ajunge Isabel de la Hoz, protagonista magistralului Una ventana al norte, unde autorul povestește călătoria halucinantă a unei tinere burgheze, dependentă de fantezie și entuziastă a ploii din Santander în Mexic, unde ajunge implicată ca revoluționară în focul războaielor cristere la începutul secolului XX. Pentru Pombo, continentul reprezintă impulsul transformării, un aurit de idealisme care se strâmbă. Cu acest entuziasm țese și o altă dintre operele sale majore, precum El cielo raso. De data aceasta în El Salvador, unde situează niște personaje angajate în lupta și teologia eliberării, în care încap revolta justificată de justiția socială și homosexualitatea cu duiumul a clericilor fără sutană, alături de doctrinele religioase în carnea vie a contradicțiilor care populează, luptă și îmbogățesc fără încetare opera sa.

Coperta cărții «La casa del reloj».DESTINO

Paradoxul

Este habitatul unde se simte cel mai confortabil. Nu în zadar, dintr-o concepție foarte proprie a decadenței, Pombo a reușit să devină un autor plin de modernitate în toate domeniile pe care le abordează. Paradoxul este arma și stilul său, calea și destinul său. Izvorăsc pretutindeni în majoritatea paragrafelor sale, cu provocările și dilemele sale constante, în acel spațiu intermediar unde ajung toți, de la punctul de observație unde locuiește sublimul, până la aleea cea mai întunecată în care se pierd personajele sale.