Viitorul este trecutul

Dacă aruncăm o privire în unele spații ale rețelelor sociale, acel univers paralel în care trăiesc noile generații, ar trebui să ajungem la concluzia că viitorul este trecutul. Modernul, ceea ce este la modă, ceea ce este revoluționar astăzi este o cârpeală a anilor cincizeci aparent fericiți, o epocă în care se presupune că totul era mai bun, de la siguranță la perspective economice. Ceea ce este curios la discursurile de acest tip, nostalgice, este că nu provin de la domni eleganți cu mustață sau de la doamne învăluite într-un nor de fixativ care le menține coafura „sus Spania”, și nici nu apar în coloanele ziarelor învechite de dreapta sau în emisiuni episcopale. Nostalgia pentru lumea de ieri se răspândește prin rețelele de socializare, iar purtătorii de cuvânt ai acestora sunt de obicei tineri influenceri, podcasteri și toată fauna digitală.

Este un fenomen mondial, partea domestică a valului reacționar în creștere, care are în forțele național-populiste de extremă dreapta echivalentul său în arena electorală. În acest domeniu se produce și un efect de disonanță cognitivă între mesaj și emițător. În politică, extrema dreaptă este cea care se arată cea mai revoluționară, cel puțin în aparență. Rebeliunea astăzi pare să fie la dreapta (după cum subliniază Pablo Stefanoni în cartea sa „Rebeliunea a devenit de dreapta?”) mai mult decât la stânga, care a fost în mod tradițional câmpul politic contestatar împotriva ordinii stabilite. Extrema dreaptă a reușit să plaseze mesajul său că lumea este dominată de „consensul progresist”, un fel de sistem opresiv împotriva căruia se ridică ultranaționaliștii, arborând libertatea de exprimare.

De aici și paradoxul că astăzi, printre o parte a tinerilor, ceea ce este revoluționar este să-l laude pe Franco și să cânte „Cara al sol” (așa cum a scris în același ziar Jordi Amat) ca simbol al eliberării de presupusa opresiune a corectitudinii politice, arborată de stânga. Cum spuneam, viitorul este trecutul, noul este vechiul, franchismul este libertate. Pur Orwell.

Nu este posibil să înțelegem succesul acestui nou discurs reacționar în rândul unei părți deloc neglijabile a tinerilor fără a face aluzie la neliniștea existențială pe care o suferă tinerii în fața unui viitor sumbru. Disconfortul juvenil nu este nou, este ceva constitutiv acestei etape vitale. Diferența față de generațiile anterioare este că astăzi această angoasă nu este primită de stânga, ci de dreapta. Astăzi, ca și ieri, ieșirea la această neliniște tipic juvenilă este încă confruntarea cu „sistemul”, dar ceea ce ne lasă perplecși este că această pulsiune anti-establishment este postulată din poziții reacționare, în același mod în care din 1968 se făcuse din poziții de stânga radicală.

De aici și faptul că noul, rebelul, radicalul, astăzi sunt tradwives, mișcarea de bază digitală care apără întoarcerea femeii tradiționale, cea care se realizează în îngrijirea casei, în slujba soțului și a copiilor săi, un imaginar foarte mult al anilor cincizeci, dar ale cărui rădăcini le-am putea găsi în tradiționalul „Kinder, Küche, Kirche” al naziștilor (copii, bucătărie, biserică) sau în învățăturile secției feminine a Falangei. Acest discurs tradiționalist, totuși, este prezentat sub forma modernă a rețelelor sociale și cu eticheta unei autentice eliberări individuale, emanciparea noii femei de „dictatura progresistă” care presupune că femeia eliberată este cea care se realizează profesional în afara casei. Reversul anului 1968 vine sub forma întoarcerii „îngerului casei”, model de virtute și de dăruire servilă soțului.

În timp ce lor li se cere să se supună nevoilor partenerului lor, de la ei se așteaptă contrariul. „Machosfera”, acea rețea de purtători de cuvânt antifeminiști care populează telefoanele tinerilor noștri, definește foarte clar stereotipul fiecărui gen: un „bărbat de valoare” este cel capabil să aibă cât mai mulți parteneri sexuali, în timp ce o „femeie de valoare” este cea care își restricționează activitatea sexuală la un singur partener (masculin, evident). Datele demonstrează în ce măsură această abordare, sub pretextul unei eliberări, reprezintă o regresie la un trecut pe care femeile l-au lăsat în urmă.

Conform datelor din sondajul CIS privind relațiile sexuale și de cuplu, propunerea „revoluționară” a acestor presupuși rebeli eliberatori înseamnă, în cazul femeilor, întoarcerea cu câteva decenii în urmă, tocmai până în acel moment (din fericire depășit) în care exista o strictă diviziune între bărbați și femei în ceea ce privește sexul și relațiile afective. De atunci, schimbarea în rândul femeilor a fost majoră, după cum detectează CIS. Marea majoritate a celor născute înainte de 1960 declară că au avut un singur partener sexual de-a lungul vieții, lucru care se întâmplă doar cu mai puțin de jumătate dintre bărbații de aceeași vârstă. Printre femeile născute după 1985, dimpotrivă, mai mult de jumătate au avut deja mai mult de cinci parteneri sexuali diferiți, practic același procent ca și contemporanii lor masculini.

În ceea ce privește practicile sexuale, CIS evidențiază schimbarea spectaculoasă a femeilor în ultimele decenii. În aproape toate aspectele, decalajul de gen a dispărut, iar în unele cazuri chiar s-a inversat. Acesta este cazul masturbării în rândul persoanelor sub 25 de ani, unde sunt mai multe femei decât bărbați care declară că o practică, deși aici poate exista un efect de exprimare, în sensul că nu a existat o creștere a practicii în rândul femeilor, ci mai degrabă o normalizare în momentul declarării că se practică. În orice caz, fie pentru că sunt mai multe femei care se masturbează, fie pentru că au mai puține rețineri în a explica acest lucru, ne aflăm în fața unei schimbări de fond.

Și tocmai de aceea propunerea tradwives și a acoliților lor digitali nu se arată doar ca ceea ce este cu adevărat, un regres total al libertății feminine, ci pare o propunere menită să se izbească cu capul de un zid insurmontabil. Pentru că câte femei vor dori să renunțe la a avea o viață sexuală proprie, fără altă limită decât criteriile și gusturile lor? Câte vor accepta să tacă? Judecând după date, nu pare că multe femei împărtășesc ideea de a se întoarce în trecut, oricât de „rebel” ar fi el prezentat. Și acolo reacțiunea, acel val global care pare să nu aibă frâu, poate începe să își găsească limitele și cine știe dacă, odată cu ele, se întâlnește cu primul său eșec.

Oriol Bartomeus (Barcelona, 1971) este directorul Institutului de Științe Politice și Sociale al Universității Autonome din Barcelona și autorul cărții „Greutatea timpului. Relatarea schimbului generațional în Spania”.