Într-o zi, Salvador Dalí a fost întrebat: «Sunteți credincios?» Dalí a răspuns: «Nu sunt credincios, dar sunt practicant». Poate că pictorul nu a fost conștient că, prin această replică, a atins o coardă sensibilă a atitudinii față de religie.

De fapt, trebuie să ne întoarcem în 1517, anul în care Luther s-a confruntat cu Giovanni de Medici, care conducea Biserica sub numele de Leon al X-lea, un Papă depravat, corupt, iubitor de plăceri, pasionat de administrarea sacramentului otrăvii dușmanilor săi.

În fața acestei stări de dezmăț, Luther a început să elaboreze cele 95 de teze care au stat la baza protestantismului. Odată cu Reforma, protestanții au luat cu ei credința, interpretarea personală a Bibliei, austeritatea cultului în templele goale, comunicarea directă între credincios și Dumnezeu. Luther a luat miezul nucii, iar catolicismul a rămas cu coaja, care era liturghia, ceremoniile, procesiunile, veșmintele sacre brodate, barocul lui Bernini, Michelangelo, Capela Sixtină, Caravaggio, splendoarea cultului, frumusețea imaginilor și magnificența marmurei.

Protestantul purta povara păcatului, cu vinovăția pe ceafă și cenușa pe frunte până în ultimul moment al vieții sale; în schimb, catolicul își putea permite să fie un asasin și era suficient să se căiască și să primească absolvirea pentru a fi iertat.

Nu este necesar să fii credincios pentru a fi fascinat de estetica acelei defilări de cardinali care se desfășoară într-un ritm foarte măsurat sub frescele lui Rafael. Nu crezi în Dumnezeu, dar îți dau lacrimile când, în noaptea seviliană, auzi o saetă și vezi trecând în mijlocul tăcerii pe Hristosul țiganilor. Nu crezi în Dumnezeu, dar tremuri când auzi Aleluia din Mesia de Händel într-o catedrală aprinsă în aur de pretutindeni. Nu crezi în Dumnezeu, dar stai cinci ore la coadă pentru a vedea un Papă mort într-o cutie.

Dacă ți s-ar da să alegi, ce ai prefera, credința goală sau acest înveliș frumos al liturghiei?