Poate că nu va interesa pe mulți, dar simt nevoia să mărturisesc.

În trecut, când ne întâlneam jurnaliștii muzicali, obișnuiam să discutăm despre profesie. Se putea întâmpla în timp ce vedeam artiști în străinătate și, înainte să apară haterii, trebuie menționat că nu erau neapărat excursii de lux: după un concert, să zicem, la Paris, ne-au dat un sandviș cu șuncă presată (îmi amintesc din cauza furiei colegului Àngel Casas, un gurmand recunoscut). Mai multe informații: Requiem pentru interviul la cafea, băutură și trabuc la televizor. În aceste întâlniri, obișnuite în timpii morți din aeroporturi, ocazional treceam în revistă carierele colegilor străini. Ca Jon Landau (New York, 77 de ani), care a comentat un concert al unui cântăreț din New Jersey în termeni hiperbolici — «Am văzut viitorul rock and roll-ului și numele său este Bruce Springsteen» — și a ajuns să fie producătorul, managerul și guru-ul său. Abandonând, bineînțeles, funcțiile sale de critic rock. A făcut bine, la fel ca Julián Ruiz, care s-a reinventat și el ca producător și a renunțat să comenteze scena națională.

Existau și alte povești edificatoare, uneori cu o morală finală amară.

Traiectoria britanicului Andy Kershaw (Lancashire, 65 de ani) părea să confirme speranța noastră optimistă că poți-fi-ceea-ce-vrei-să-fii. A intrat în industrie datorită postului său de programator de concerte la Universitatea din Leeds, ceea ce a dus la un loc de muncă ca road manager pentru Billy Bragg. L-a părăsit pe cântărețul și compozitorul cu chitară electrică când i s-a oferit să prezinte The Old Grey Whistle Test, foarte prestigiosul program televizat. Datorită îndrăznelii sale, în 1985 a copilotat transmiterea concertului caritabil Live Aid. În același an, a aterizat la Radio 1 a BBC, angajat probabil ca un posibil înlocuitor pentru divinizatul, dar problematicul John Peel. Foarte gelos pe statutul său, Peel l-a considerat o prezență ostilă.

În realitate, concurau în ligi diferite. Peel funcționa ca campionul rock-ului independent, în timp ce Kershaw, mai deschis arogant, paria pe sunetele de rădăcină și world music. Detesta, bineînțeles, această etichetă, dar a fost cel mai mare difuzor al ei în Regatul Unit. A zburat în multe țări, atât în Africa, cât și în Caraibe (cu o afecțiune specială pentru Haiti) sau în inaccesibila Coreea de Nord. Capacitatea sa de comunicare i-a facilitat să joace roluri principale în documentare, atât audio, cât și video. O abilitate dovedită de a se deplasa în zone fierbinți ale planetei l-a ridicat la aristocrația jurnalismului: corespondent de război. În același timp, a activat ca prezentator al festivalurilor precum Glastonbury.

Era în vârful diverselor sale profesii. Călătorea unde voia (foarte frecvent, își plătea deplasările din propriul buzunar) și putea alege între platforme puternice pentru a-și nara aventurile în presa scrisă, radio, TV. Și apoi, pac, dezastrul.

Împerecheat cu Juliette, tatăl lui Sonny și Dolly, Andy își dorea o familie idilică între misiune și misiune. Dar stilul său de viață facilita o anumită promiscuitate și partenera sa s-a săturat. Ea s-a mutat în Insula Man, iar Kershaw nu a asimilat despărțirea. A încălcat de mai multe ori un ordin de restricție, încercând să ia legătura cu copiii săi, și a ajuns la închisoare. Totul, amplificat de presa senzaționalistă: de aici, este greu să ne imaginăm dimensiunile popularității radiodifuzorilor britanici.

Căderea a avut repercusiuni: a dispărut din emisiuni și din publicațiile de renume. Așa că, am concluzionat cu amărăciune în discuțiile noastre, nici modelul lui Andy Kershaw nu era unul de invidiat.