Zgomotul gheții care lovește metalul shaker-ului nu mai încetează să se audă când treci pragul acelui univers mitic prins între pereții micului bar al hotelului Ritz din Paris.

Locul, oarecum îndulcit astăzi, evocă pe pereții și mesele sale, cu tot felul de parafernalii, vremurile glorioase și opera unuia dintre cei mai buni clienți ai săi, scriitorul Ernest Hemingway. Dar, pentru o vreme, a fost și locul unde Frank Meier, un barman legendar, i-a văzut defilând pe protagoniștii uneia dintre cele mai tulburi epoci din Franța. Sosirea naziștilor la Paris și ocupația au provocat un exod masiv în oraș. Iar Ritz, proprietate a unei familii elvețiene, cu avantajele neutralității oferite de mica țară, a fost singurul hotel de lux care a rămas deschis. În spatele barului, Meier a asistat la metafora bahică a ceea ce se întâmpla în restul țării: ofițeri SS beți de putere, colaboratori, rezistenți, spioni. Ultima frontieră între demnitatea umană și rău. Materialul, o compilație de arhive și relatări orale, i-a servit istoricului Philippe Collin (Brest, 50 de ani) pentru a construi «Barmanul de la Ritz» (Galaxia Gutenberg), un roman inspirat de acel ecosistem apărut în acele zile în ceața socială a celebrului hotel în timpul ocupației naziste. Collin, un breton de origine umilă, producător la Radio France Inter și autor de podcasturi fabuloase de istorie, l-a cunoscut în 2002 pe Collin Field, care a fost succesorul lui Meier. După multe după-amiezi de duminică, acesta a început să-i povestească istoria celui care îl precedase în prepararea licorilor la marginea acelei balamale legendare. «Mi se interzisese să intru aici când am ajuns la Paris, ca și cum ar fi fost o barieră socială. Dar, în 2002, a trebuit să vin să o intervievez pe Yoko Ono. A fost o ocazie de a intra cu o legitimitate profesională. La ieșire, mi-am spus: ‘Hai, ești la Ritz, cine știe dacă te vei mai întoarce’. Am traversat coridorul și am ajuns la bar. Nu era multă lume atunci. Nu aveam mulți bani, dar îmi puteam permite o bere…», își amintește el, așezat la o măsuță în barul hotelului din Place Vendôme, despre prima oară când a călcat în stabiliment. Collin, abstinent de când a văzut că orele zilei nu mai sunt suficiente pentru noile sale proiecte, a devenit o celebritate printre angajații Ritz după publicarea cărții, care a vândut deja peste 300.000 de exemplare în Franța. «Epoca pe care a trăit-o Frank — un evreu care își ascunde identitatea în fața clienților săi SS — seamănă într-o oarecare măsură cu cea pe care o traversăm cu toții. Întrebările sunt similare în fața unei situații care se schimbă», spune el în timp ce recomandă un Sidecar, un cocktail pe care l-a creat chiar Meier, fără să-și dea seama că este promovat ca fiind cel mai scump din lume: 3.000 de euro. După ce a convenit că cineva din redacția din Madrid ar putea fi în dezacord cu factura, Collin sugerează un fel de Dry Martini cu note de miere, inventat și de Meier. Unul dintre preferatele SS. «Ofițerii erau încântați de barul lui Frank. Era un loc de recepție pentru cei care veneau în vizită, cum ar fi Goebbels, sau pentru cei care se instalau aici, cum ar fi Hermann Göring, care a locuit în suita Imperia când venea să fure opere de artă de la evrei».

Barul hotelului Ritz din Paris, în februarie 1939. Roger Viollet (Getty Images)

Meier, călit în New York, mereu aproape de experți în euforii lichide precum Francis Scott Fitzgerald, pregătea cele mai bune licori din Parisul ocupat. Dar el însuși a fost un fel de cocktail care conținea ingredientele care constituiau gama emoțională franceză. Colaboraționist moderat, dar rezistent în felul său. Ambiguu și lax. Dar și incomod, tulburat. «S-a aclimatizat foarte bine la situație. Servea cocktailuri naziștilor, dar când a trecut timpul, multe lucruri au devenit insuportabile și a vrut să reacționeze. Ar fi dorit să fie mai curajos, dar nu a reușit. Și este ceva foarte uman și comun atunci». Meier, sau personajul pe care Collin îl compune prin acel echilibru de imaginație și istorie, se bucură de sosirea mareșalului Pétain, simbol al colaboraționismului și al predării în fața naziștilor. «L-am folosit pe Frank pentru a povesti psihologia francezilor. Drumul său moral și personal evoluează ca cel al multor compatrioți. La început, în iunie 1940, Franța trăiește cu panică catastrofa. Apoi Pétain semnează armistițiul și vine sfârșitul războiului și asta ușurează mulți oameni. Trebuie să ne amintim că îi învinsese pe germani în Primul Război Mondial. Era un bunic, mustața albă, frumos. Toată lumea a crezut că suntem salvați. Oamenii se recunoșteau în acel personaj. În acea epocă erau 40 de milioane de petainiști și doar o mână de rezistenți. Iar pentru Frank viața continua», analizează istoricul, subliniind contradicția care a ieșit la iveală în societatea franceză.

Viața, totuși, continua doar pentru unii între acești pereți. «Luxul, precum cel care se respira aici, orbește», reflectă Collin. Dar hotelul era mai mult decât atât. Sau nu numai. Locul, fondat de elvețianul Cesar Ritz împreună cu bucătarul Auguste Escoffier, s-a deschis la 1 iunie 1898, în plin caz Dreyfus și se aștepta să respire o gândire împotriva a tot ceea ce reprezenta generalul evreu, condamnat pe nedrept pentru înaltă trădare și folosit pentru a impulsiona un anumit naționalism și antisemitism care a divizat societatea franceză. Dar amanta lui Escoffier era actrița Sarah Bernhardt, o dreyfusardă convinsă. «Și ea a organizat în Ritz saloane de dezbatere în favoarea generalului. Așa că într-un loc conservator ajunge o mișcare de progres. Iar toată istoria Ritz va fi apoi traversată de aceste două elemente contrare. Dacă petreceți aici suficient timp, veți vedea că există încă această dihotomie», adaugă studiosul. Succesul cărții sale, din care se pregătește deja un film, are legătură și cu această căutare de răspunsuri la repetarea ciclică a istoriei. «Când ultimii martori dispar, deportații, rezistenții, scăpații din lagăre, reapare ceea ce am văzut acum câteva săptămâni. Sărbătoream 80 de ani de la eliberarea Auschwitz și, în același timp, există oameni în Statele Unite care fac salutul nazist. Îți este frică, teroare. Pentru că vezi că atunci când memoria se estompează, când morții vor fi mai morți, revin reflexele fascismului. Și da, putem să-i spunem așa fără să exagerăm», subliniază el.

În epoca noastră răsună un alt ecou al acelui timp, crede Collin: pierderea valorilor comune ca societate care ne mențin uniți. «Și atunci ne repliem asupra noastră, asupra familiei. Și acesta este terenul perfect pentru fascism, care caută să fractureze societatea. Fără război civil nu există fascism», subliniază el. Și concluzionează: «Când au început războiul și ocupația, nu a existat niciun intelectual francez, nici structuri sociale și civile, precum Armata sau Biserica, care să facă apel la rezistență. Dar când Franța l-a primit pe Pétain, mulți oameni necunoscuți și-au cusut în piept acele valori comune. Erau rezistenții. Oameni care aveau valori republicane și umane. Și sunt sigur că asta există încă și vor rezista dacă lucrurile se vor înrăutăți. Și când va fi nevoie să meargă, vor merge. Pentru că nu vă îndoiți, va fi nevoie. Asta ne spune istoria».