Îmi amintesc prima dată când am văzut, în afara gazonului, un jucător de la Athletic.

Îmi amintesc prima dată când am văzut, în afara gazonului, un jucător de la Athletic. Era într-o după-amiază în care părinții mei ne-au dus la cină într-o cafenea foarte celebră în acel Bilbao al anilor '80. Se numea Arizona, era în piața Zabalburu și era faimoasă pentru sandvișurile sale cu săbii de plastic colorate. Pe mine și pe frații mei ne plăcea să mergem acolo. În acea după-amiază, la masa de alături, cinând ca orice muritor, era Andoni Goikoetxea. Le-am arătat părinților mei acea prezență, care mi se părea că atentează împotriva oricărei logici, ca apariția unui sfânt sau a unei fecioare. Tatăl meu a fost cel care m-a încurajat să-l salut. Aveam vreo nouă sau zece ani și eram cel mai timid copil din lume. M-am apropiat știind că reacția lui va marca modul în care îl voi vedea pentru tot restul vieții mele. Ce-ar fi dacă ar fi sec sau morocănos? L-aș adora la fel din tribună? A fost foarte amabil. A făcut glume și mi-a semnat un autograf. În ziua aceea am înțeles că jucătorii de la Athletic sunt oameni și că asta e bine.

Mai multe informații Despre Arminia, o echipă din liga a treia în finală. Cu anii, modul în care i-am văzut s-a schimbat. Când eram copil, îi vedeam ca pe niște giganți. Dar niciodată nu mi-a plăcut idolatria, așa că, atunci când am crescut, am preferat să mă gândesc la ei ca la frați sau veri sau prieteni. Ca la rude, în orice caz, ca unii de-ai noștri, după cum spune motto-ul. Într-o zi mi-am dat seama că eram deja cu mult mai bătrân decât toți, dar totuși îi percepeam mai mari decât mine, ca și cum ar fi unchii mei. I-am spus asta lui Carlos Gurpegui, care de atunci mă mai numește nepot.

Zilele trecute, cu eliminarea lui Dani Vivian, mi s-a întâmplat ceva curios. O fi de la vârstă, sau poate că țin foarte mult la băiatul ăsta, dar pentru prima dată am simțit un jucător de la Athletic ca pe un fiu. A fost în minutul 35 al meciului contra Manchester United. Eram la locul meu, unul dintre cei 50.000. Când l-am văzut retrăgându-se de pe teren, dominat de furie, am plecat cu el. Cât de nasoală e o eliminare: să lași grupul în urmă. Din acel moment, abia îmi amintesc meciul. Oriunde ar fi fost mingea, privirea mea se ducea spre tunel. Îmi imaginam pe Vivian în imensitatea vestiarului gol, ascultând reverberația îndepărtată a meciului, retrăind faza iar și iar. Simțeam nevoia să-i transmit afecțiune și am fost surprins dorindu-mi să mă pot schimba cu el, pentru că, la naiba, Vivian nu merita asta. A fost aceeași senzație pe care o am când văd pe unul dintre copiii mei trecând printr-un moment greu, senzația că ai da totul ca să-i scapi de suferință.

Întotdeauna am avut o predilecție pentru Dani Vivian, recunosc. Prima dată când l-am văzut jucând, m-am gândit că acel fundaș elegant este menit să facă istorie. Transmitea încredere, se arăta ca cineva căruia i-ai putea lăsa mașina nouă, educația copiilor tăi și, bineînțeles, apărarea culorilor tale. Impunea ierarhie. De aceea, coechipierii lui îi spun «locotenentul». Cu anii, acea primă intuiție a devenit convingere: o spun cu sinceritate, cred că astăzi nu există un fundaș mai bun în Europa decât el. Dar cu toții greșim în viață și, mai devreme sau mai târziu, ne întâlnim și cu nedreptatea încăpățânată a faptelor. Eu, care sunt cu mult mai în vârstă decât Vivian, știu ce înseamnă să trăiești momente ca acestea: să te simți singur, să crezi că i-ai dezamăgit pe cei pe care îi iubești cel mai mult, furia de a fi luptat cu toată ființa ta pentru ceva și să vezi cum îți scapă printre degete, ca nisipul de plajă, fără să poți face nimic pentru a-l reține.

Nu știu ce i-a trecut prin cap în acele momente. Dar oricare ar fi fost, sper să fi fost conștient de faptul că, deși vestiarul era gol, el nu era singur. Acesta este sensul imnului care răsună în Celtic Park și Anfield și pe care stadionul San Mamés îl întruchipează mai bine decât orice alt loc. Să servească acest text pentru a-i aminti: că în acel moment eram 50.000 alături de el, că bătăliile nu se câștigă și nu se pierd singur și că, pentru că a câștigat-o cu atitudinea și felul său de a fi, locotenentul nostru va avea întotdeauna pe cineva care să se gândească la el, care să-l iubească, care să-i scrie.