În câteva cuvinte
Într-un interviu, filosoful palestinian Sari Nusseibeh discută despre conflictul israeliano-palestinian, optimismul său cu privire la pace și transformările necesare în ambele societăți. El critică deriva mesianică a Israelului și ascensiunea Hamas, dar subliniază importanța iertării și a unei viziuni pozitive pentru viitor. Nusseibeh pledează pentru o soluție pașnică și evidențiază capacitatea poporului palestinian de a ierta și de a merge mai departe, dacă li se oferă o speranță reală.
Casa tradițională frumoasă în care ne primește Sari Nusseibeh (Damasc, 1949)
Casa tradițională frumoasă în care ne primește Sari Nusseibeh (Damasc, 1949) arată secolele de importanță ale familiei sale în societatea palestiniană. El este, totuși, mult mai mult decât numele său de familie. Născut «la un an după crearea Statului Israel» în Siria — mama sa a fost una dintre sutele de mii de palestinieni care au fugit sau au fost expulzați atunci din actualul Israel —, a absolvit Filosofia la Oxford, a obținut un doctorat la Harvard, a condus Universitatea Al Quds din Ierusalim între 1995 și 2014 și a reprezentat pentru scurt timp în oraș liderul palestinian istoric Yasir Arafat. Dar, mai presus de toate, a coborât din turnul de fildeș academic — este autorul a jumătate de duzină de eseuri — pentru a se implica în dezbaterile mișcării naționale palestiniene. Contactele sale cu israelienii (în ciuda faptului că nu a putut interioriza ebraica pe care a studiat-o din rezistență), respingerea violenței celei de-a doua Intifada și apărarea sa controversată a faptului că refugiații ar trebui să renunțe la dreptul lor de a se întoarce în actualul Israel — considera prioritară crearea unui stat palestinian — i-au adus critici. În 2002 a lansat o inițiativă pentru pace cu un fost șef al serviciilor secrete israeliene, Ami Ayalon. A fost semnată de 250.000 de israelieni și 160.000 de palestinieni, până când a căzut în uitare. În 2004, a primit Premiul Internațional Catalunya de la Generalitat, împreună cu scriitorul israelian deja decedat Amos Oz, pentru «intervenția sa hotărâtă, curajoasă și nuanțată în favoarea păcii». Un sondaj realizat de Prospect și Foreign Policy cu 500.000 de participanți l-a plasat patru ani mai târziu pe locul 24 în topul intelectualilor cu cea mai mare influență, la același nivel cu Salman Rushdie și Slavoj Žižek. Mai multe informații: David Grossman, scriitor israelian: «Fricile vor domina atât de mult timp încât va fi dificil să vorbim despre pace»
Astăzi, Israelul însângerează Gaza și folosește foamea ca armă de război. Hamas simbolizează pentru destui palestinieni singura rezistență posibilă. Și, într-unul și-n altul popor, speranța de pace atinge minime istorice. Pentru el rămâne inexorabilă. Nu din «inocență», nici din a se agăța de propunerile sale. Își menține convingerea că este singura opțiune realistă și rațională. Și că, așa cum au arătat alte conflicte, se va impune fanteziei dreptei israeliene că palestinienii «vor sfârși cumva prin a dispărea».
P. Spuneți că sunt vremuri confuze…
R. Am ajuns într-un loc mult mai confuz decât cel în care am început. Am crescut începând cu [războiul de Șase Zile din] 1967. Israel a încetat să mai fie o entitate străină și încet am început să încerc să-l înțeleg. Cu vârsta, întrebările reapar constant și uneori răspunsurile se schimbă.
P. Și cum s-au schimbat din 7 octombrie 2023?
R. Chiar înțelegând efectele psihologice pe care această lovitură le-a avut asupra societății israeliene, aceasta s-a transformat: din a avea multe laturi pozitive cu care era posibil să conviețuiești, acum a îmbrățișat o mentalitate mesianică sau de extremism religios. Este o perioadă dureroasă. Mă simt trist. Dar nu cred că această realitate va continua. Sunt optimist datorită transformărilor pe care le-am văzut în ambele popoare. Au existat epoci în care fiecare parte nu putea digera existența celeilalte. Și altele în care au văzut posibilitatea de a accepta să trăiască unul lângă celălalt. Între 1948 [anul creării Statului Israel] și anii șaizeci, partea arabă credea că războiul este «sau ei, sau noi». Apoi a înțeles că trebuie să se concentreze pe atingerea unui acord. Astăzi, ambele părți simt din nou că este o luptă existențială.
P. Ultimele luni v-au făcut să vă îndoiți de posibilitatea unui viitor comun?
R. Încă mai cred că se poate întâmpla, odată ce se va prezenta din nou oportunitatea. Până atunci, prețul va fi foarte mare. Și din cauza modului în care ne percepem. Israelienii îi văd pe palestinieni ca teroriști, iar invers, ca demoni cu toții.
P. Deocamdată, a existat o încetare a focului în Gaza și Beniamin Netanyahu a decis să o rupă.
R. Nu este singur. Reprezintă o conducere mesianică al cărei obiectiv este să-și prelungească dominația și să șteargă imaginea poporului palestinian ca un puternic concurent al suveranității teritoriale. Prin urmare, continuarea războiului din Gaza și anexarea efectivă a Cisiordaniei sunt o prioritate absolută. Chiar dacă este obligat să demisioneze, probabilitatea unei schimbări radicale în politica israeliană este extrem de scăzută. Va trebui să așteptăm vremuri mai bune.
P. Consecința naturală a Gaza nu ar fi o generație plină de ură?
R. Nu neapărat. Palestinienii iartă mult. Dacă oamenii primesc din nou o viziune pozitivă asupra viitorului, lucrurile se pot schimba încet. «În conflictul din Orientul Mijlociu există un singur lucru inevitabil: la un moment dat ne vom recupera judecata»
P. Ce a mers prost pentru a trece de la optimismul anilor nouăzeci la situația actuală?
R. Odată cu prima Intifada a existat o transformare psihologică importantă. O masă critică de israelieni și palestinieni căutau un acord de pace. Nu s-a concretizat și a venit a doua Intifada, totul s-a prăbușit și oamenii au început din nou să creadă că speranța lor este iluzorie. Din partea israeliană s-au gândit: «Dacă obținem ceea ce putem fără ca comunitatea internațională să ne deranjeze, nimeni nu ne va opri. Dacă obținem mai mult pământ, poate că palestinienii pur și simplu vor dispărea într-un fel». Asta a făcut dreapta israeliană. Autoritatea Palestiniană a slăbit și a apărut Hamas, ceea ce a dus la 7 octombrie și la ororile pe care le-am văzut.
P. Cum rupem acest ciclu…
R. Există un singur lucru inevitabil: la un moment dat ne vom recupera judecata. Din partea palestiniană, unii spun că rezistența violentă este singura modalitate de a rupe dinamica, că negocierile și-au demonstrat eșecul. În realitate, nici violența, nici amabilitatea nu ne vor duce nicăieri.
P. Cum ați suportat să fiți numit trădător?
R. Știind că nu am nevoie ca nimeni să mă descrie ca trădător sau naționalist. Arafat mă respecta mai mult decât pe alții din jurul său, când am început să vorbesc despre refugiați am fost direct și sincer.
P. Vă referiți la propunerea dvs. de a renunța la dreptul de returnare…
R. În timpul celei de-a doua Intifada am fost sunat de la Dheisheh [tabăra de refugiați din Betleem]. «Am vrea să vii să vorbești cu noi». Era riscant, dar știam că nu voi dormi dacă nu merg. Am explicat de ce credeam că este cel mai bine. Până la urmă, cei trei care tăiau bacalaureatul au spus: «Nu suntem deloc de acord. Ne și dezgustă. Dar te respectăm cu adevărat pentru că ai venit să-l aperi, liderii noștri din Ramallah spun același lucru, dar pe la spatele nostru».
P. Este greu să găsești oameni care să sprijine conducerea din Ramallah.
R. Una dintre problemele cu Autoritatea Palestiniană, în special cu Abu Mazen [președintele, Mahmud Abbas], este că nu a încercat să fie aproape de oameni. Este ca un împărat în palatul său. Te poți distra, dar înseamnă că nu placi cu adevărat nimănui.
P. Ceea ce impulsionează popularitatea Hamas...
R. Este foarte popular. Este o reacție naturală, mulți se simt neajutorați, iar când unul dintre ai lor se ridică împotriva monstrului și îi dă un pumn în față… Dar, încet, oamenii încep să vadă dincolo. Chiar și în Gaza, oamenii vor ierta. Și dacă li se oferă o speranță reală pentru viitor, putem merge în direcția corectă. Simt că deja se întâmplă, încet. Se va întâmpla. Sper.
