În câteva cuvinte
Exodul masiv al venezuelenilor a dus la abandonarea a mii de locuințe în Caracas. Această situație a generat un nou tip de serviciu specializat în golirea proprietăților și a suprasaturat piața imobiliară, provocând o scădere drastică a prețurilor și creând o piață deosebit de dificilă.
Există case în Caracas unde paturile au rămas desfăcute de ani de zile. Altele în care fundul unei cești de cafea băute înainte de plecarea spre aeroport s-a transformat într-o masă negricioasă, înecând orice plan de revenire. În aproape toate, praful a format noduri pe mobilă și pereți, greu de îndepărtat. Într-una dintre ele, o anexă a unei locuințe principale pe o stradă cu pază privată în sud-estul Caracasului, unde au crescut copiii și nepoții unei familii care acum nu mai este în Venezuela, lucrează Mairin Reyes.
Mairin, în vârstă de 65 de ani, are 15 zile la dispoziție pentru a goli această anexă, după ce a terminat deja cu casa principală. Este timpul necesar pentru a demonta biblioteci, a distruge hârtii vechi (o parte a meseriei sale care a devenit un ritual eliberator), a curăța în profunzime, a dona kilograme de haine vechi și ustensile pe care nimeni nu le mai vrea și a păstra obiectele care vor rămâne în custodia sa pentru a fi vândute ulterior în numele proprietarilor lor. Odată goală, casa va fi demolată de noii proprietari care plănuiesc să construiască alta în loc.
Venezuela a experimentat un exod masiv în ultimul deceniu și jumătate, conform Națiunilor Unite. Deplasarea venezuelenilor, catalogată drept una dintre cele mai mari din lume, a fost impulsionată de o criză politică prelungită ce pare fără sfârșit și o recesiune economică ce a redus la o treime PIB-ul țării petroliere. Dincolo de granițe, exodul a pus presiune pe țările din regiune care au primit migranții, ajungând acum ca venezuelenii să fie în centrul atenției și al politicilor de deportare. În interiorul granițelor, rămân multe de făcut cu lucrurile și locurile lăsate în urmă de cei plecați.
Pe acest teren, Mairin, de 65 de ani, a început o afacere cu un serviciu care – asigură ea – este mult mai mult decât ajutorul la mutarea lucrurilor din case care vor trece în proprietatea altora. „Oferim un sprijin proprietarilor pentru a-i ajuta să ia decizii de la distanță”, comentează ea, luând o pauză din sarcina sa de dimineață: clasificarea hârtiilor, notițelor și altor obiecte pe care oamenii le acumulează crezând că nu vor trebui niciodată să plece. În această casă, infiltrațiile au distrus tavanul mai multor camere. Dar încă nu s-a șters de pe tocul uneia dintre uși semnul care arată că ocupantul depășise un metru douăzeci la vârsta de 8 ani, conform înregistrării creșterii scrise cu creionul. În acea cameră a rămas și un Batman cu brațele ridicate, iar în dulap cămașa uniformei din ultimul an de liceu cu semnăturile colegilor, o mărturie a acelui ritual de sfârșit de curs specific elevilor din Venezuela.
Carolina Pérez, 60 de ani, o însoțește pe Mairin în acea dimineață. Sunt cumnate. Ea este o avocată reconvertită în psihoterapeut, dar acum a găsit o formă de a-și diversifica veniturile cu golirea caselor. În fața unei biblioteci, spune: „Poți înțelege oamenii după lucrurile pe care le lasă”, rostește ea în timp ce clasifică niște cărți pentru copii în engleză. „Se vede că a fost o familie foarte preocupată de creșterea copiilor, pentru că au multe cărți despre asta”. Mai târziu va găsi în interiorul uneia dintre ele o imagine a unei ecografii care confirmă o sarcină.
Munca lui Mairin este un fel de arheologie a istoriei recente a țării. De asemenea, confirmă analizele specialiștilor în migrație. După ce a fost o țară primitoare pentru migranții europeni – mai ales italieni, spanioli și portughezi –, din Orientul Mijlociu la mijlocul secolului XX și columbieni în ultimele decenii ale aceluiași secol, mai multe valuri de venezueleni au început să-și ia rămas bun odată cu venirea la putere a chaviștilor.
Mai întâi au plecat profesioniștii cu resurse, apoi cei din clasa de mijloc. Aceia au fost ani de exproprieri, ocupări și invazii, unele sub steagul revoluției bolivariene. De aceea, multe case și apartamente au fost închise cu cheia ani de zile sub grija unei rude care încă nu plecase, în așteptarea unor vremuri mai bune pentru a le vinde, închiria sau reveni. Migrația cea mai recentă, din ultimii ani, este compusă din cei cărora le-a trebuit să plece pe jos sau cei a căror viață a încăput în câteva genți.
Flori de porțelan Capodimonte, licoriere de cristal, suveniruri din parcul Sea World din Florida sau din casele lui Gaudí din Barcelona, servicii de masă Hervigon, vase germane, seturi de ceai de marca franceză Limoges, mașini de scris, tacâmuri mari, măști venețiene cu magneți pentru frigider, discuri de vinil cu muzica lui Enrique y Ana, La vecindad del Chavo și La dama y el vagabundo, bestsellerul „Al șaptelea obicei” al lui Stephen Covey, și biblioteci enorme care sunt adevărate comori, casetofoane, discman-uri, mai multe pahare, cupe și farfurii, multe păpuși Barbie, fețe de masă și traversă de masă sunt tipul de obiecte care se repetă în listele Excel pe care le-a completat în cele peste douăzeci de case și apartamente din Caracas pe care le-a golit. Se repetă și figurinele decorative din sticlă de Murano. „Parcă ar fi veverițe”, notează Mairin într-unul din inventarele sale pe care le arată din magazinul pe care l-a deschis în Guarenas, la periferia Caracasului, cu obiectele care au aparținut unei clase de mijloc venezuelene care azi a slăbit.
„Această muncă mi-a permis să învăț mult despre artă și istorie din toate aceste articole”, spune Mairin mulțumită, dar avertizează, foarte precaută să nu-și judece clienții: „Eu nu vreau să am atâtea lucruri, vreau să trăiesc cu strictul necesar și dacă mănânc din farfurii frumoase, vreau să o fac în fiecare zi, nu doar cu ocazii speciale”.
Ce îi cer clienții să păstreze și să trimită în noile lor țări sunt întotdeauna fotografiile de familie, documente precum certificate de naștere sau de deces și sentințe de divorț, și vreun obiect anume, cum ar fi o mică casetă de argint amintire de la un botez. Dar a trimis și cenușa unui defunct prin poștă în Columbia și de curând a expediat un pian în Spania. Această posibilitate de a rezolva toate problemele care pot apărea în timpul golirii unei locuințe este ceea ce, spune Mairin, o diferențiază de alte servicii similare care au apărut ca un semn al pieței.
La fel cum se acumulează obiecte în magazinul de obiecte second-hand al lui Mairin, imobilele goale în așteptarea cumpărătorilor au supradimensionat oferta. Din 2014, prețurile au scăzut cu 50% față de valoarea de achiziție, o altă urmă lăsată de criza venezueleană. Camera Imobiliară Metropolitană estimează că există cel puțin 3.000 de locuințe vacante doar în capitală, la care se adaugă aproximativ 600.000 de metri pătrați de spații de birouri disponibile, peste un milion de metri pătrați în spații industriale și un surplus de 200.000 de metri pătrați de spații comerciale în mall-uri unde nu toate magazinele reușesc să se deschidă, iar altele o fac cu mari dificultăți.
Orașul Caracas, chiar și primind migranți din alte regiuni ale țării unde criza serviciilor publice de bază este mai severă, a devenit prea mare pentru cei care locuiesc și lucrează în el. Cererea de locuințe a scăzut – sau mai degrabă posibilitatea de a le cumpăra, deoarece guvernul a sacrificat creditarea pentru a controla inflația – iar viteza de absorbție a inventarului este atât de lentă încât ar putea dura 25 de ani pentru a negocia ce este disponibil în prezent, conform calculelor organizației. Acesta este ceea ce vânzătorii de bunuri imobiliare numesc o „piață complexă”.
În condițiile actuale – despre care sectorul prevede că se vor înrăutăți din cauza instabilității politice, reintroducerii sancțiunilor și recesiunii iminente – afacerile imobiliare devin tot mai dificile. „Poate dura mai mult de un an să vinzi un imobil care costă peste 50.000 de dolari. Devine o luptă între agent și proprietar pentru a scădea prețul până la un nivel atractiv”, subliniază Martín Fernández, vicepreședintele Camerei Metropolitane Imobiliare.
Dar există locuințe oferite pentru milioane de dolari în clipuri de Instagram ale agenților imobiliari care din când în când devin virale din pură uimire sau indignare. În contextul venezuelean, avertizează Fernández, acestea sunt semne de alertă. „Vânzarea unei proprietăți de peste un milion de dolari poate avea multe complicații din cauza problemei legitimării capitalurilor și a spălării banilor”. Există și cei care încă construiesc pentru a-și pune capitalele în ciment, deși sectorul construcțiilor este la minim. Există clădiri construite peste alte case demolate. Dar cele mai vândute sunt imobilele de cost mai mic, situate în zone periferice și depreciate ale orașului.
„Apartamentele disponibile au o anumită vechime, sunt de aproximativ 30-40 de ani, deci necesită reparații, adaptări și actualizări. O mare parte dintre cei care au plecat și au lăsat imobile le-au lăsat închise în grija unei rude, iar o mare parte dintre acești migranți nu sunt dispuși să se întoarcă, deoarece s-au stabilizat, și de aceea le vând”, explică Fernández, care este și urbanist. „Decizia de a vinde o locuință astăzi este ceva psihologic, deoarece implică asumarea pierderii patrimoniale și a faptului că imobilul în care a locuit sau pe care l-a cumpărat ca investiție nu se va revaloriza”. Unele dintre aceste case care nu reușesc să se vândă și suprasaturează oferta imobiliară devin, de asemenea, probleme pentru vecinătate. Într-o locuință neutilizată, așa cum a confirmat Mairin în mai multe dintre lucrările sale, țevile se pot sparge imediat ce se deschide un robinet. Casele nelocuite se deteriorează cu timpul.
