În câteva cuvinte
Articolul explorează datele istorice cruciale (1215, 1789, 1945, 1989) care au marcat lupta pentru libertate și democrație în Europa. Analizează momentele de succes și eșecuri, subliniind fragilitatea libertății și importanța lecțiilor istoriei în fața provocărilor actuale, inclusiv conflictele de pe continent.
Datele sunt esențiale pentru a ne ghida în labirintul istoriei, dar nu reflectă întotdeauna întregul adevăr. Pentru unii cercetători, de exemplu, Al Doilea Război Mondial nu a început la 1 septembrie 1939 și nici nu s-a încheiat la 8 mai 1945. A 80-a aniversare a sfârșitului conflictului, comemorată anul acesta, vine într-un moment deosebit de delicat, când multe dintre certitudinile pe care s-a bazat Europa postbelică s-au volatilizat.
Unii istorici consideră că Al Doilea Război Mondial a început în 1937 cu agresiunea japoneză împotriva Chinei, iar alți savanți susțin că s-a prelungit până la sfârșitul războiului civil grec în 1949 sau expulzarea în masă a etnicilor germani între 1945 și 1948, care a produs 12 milioane de refugiați. Unii istorici chiar consideră că Primul și Al Doilea Război Mondial fac parte dintr-un conflict unic și intens. Aceste dezbateri ilustrează complexitatea delimitării exacte a perioadelor istorice.
Trăim vremuri atât de volatile încât orice eveniment major ne face să ne gândim la amenințări ascunse. Cu toate acestea, istoria Europei oferă certitudinea că trecutul poate fi învins, că un continent zguduit de toate războaiele și conflictele imaginabile poate deveni o oază de democrație într-o lume tot mai tulburată. Dar istoria Europei ne arată și fragilitatea libertății.
Tocmai de aceea, dacă există o dată la care istoricii s-au întors cu intensitate în ultimii ani, în căutarea lecțiilor posibile pentru prezent, aceasta este 30 ianuarie 1933, ziua în care Adolf Hitler a venit la putere. În câteva luni, naziștii au distrus unul dintre momentele de cea mai mare libertate din Europa secolului al XX-lea, simbolizat, printre altele, de viața vibrantă din Berlinul anilor 1920. Numeroase studii din această perioadă sumbră încearcă să răspundă la aceeași întrebare: cum a fost posibil? Cum a putut una dintre cele mai culte, civilizate și prospere țări din Europa să cadă, cu aplauzele majorității, în mâinile unui tiran sălbatic, rasist și antisemit, care avea să fie responsabil pentru moartea a milioane de oameni?
Analiza evenimentelor de atunci scoate în evidență o enormă responsabilitate colectivă, dar și inconștiența multora dintre contemporani, chiar și a unora evrei, care aveau încredere în instituții ce s-au dovedit incapabile să oprească tirania. Privind spre prezent, spre amenințarea extremei-drepte în numeroase țări, lectura viziunii contemporanilor din anii '30 este înfiorătoare.
Dar istoria continentului este, de asemenea, plină de date care privesc spre viitor. În primul rând, zilele primăverii anului 1945, când Germania nazistă a fost înfrântă. În scurt timp, marile puteri europene au decis să-și împărtășească resursele economice în loc să se dispute pe ele într-un război nesfârșit. Ziua Europei, sărbătorită pe 9 mai, amintește de anul 1950, când a fost pusă piatra de temelie a integrării europene.
Europa a învins trecutul și a construit o nouă formă de viață, bazată pe securitate și apartenență comună, deși amenințarea istoriei, adesea sub forma nostalgiei, rămâne prezentă. Niciun alt moment al triumfului umanității, în care Europa și-a învins trecutul, nu este mai bine descris decât în lucrarea clasică „Postbelicul” a lui Tony Judt. Titlul ultimului său capitol, „Europa ca formă de viață”, rezumă sentimentul de securitate pe care îl simt mulți cetățeni aparținând acestui continent.
Este, de asemenea, inevitabil să ne gândim la noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1989, când a căzut Zidul Berlinului, simbolizând sfârșitul Războiului Rece și eliberarea Europei de Est de sub regimurile comuniste. Această dată marchează un impuls major spre libertate la sfârșitul secolului XX. Unii istorici subliniază și alte momente decisive din această perioadă, precum venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în 1985, demonstrând rolul figurilor individuale în istorie, chiar și în sisteme care negau acest fapt.
Privind spre trecut, găsim alte date fundamentale pe drumul lung către democrație. În 15 iunie 1215, un grup de baroni englezi, sătui de abuzurile regelui, l-au obligat să semneze Magna Carta, un document care a limitat puterile monarhului și a garantat pentru prima dată habeas corpus – dreptul de a contesta detenția în fața unui judecător. Arborul sub care s-a semnat acest document stă încă în picioare, devenind, alături de alte mari opere culturale europene, un simbol al rădăcinilor profunde ale libertăților europene, obținute de cetățeni de-a lungul secolelor în fața tiranilor.
Secolul al XVII-lea a fost marcat de războaiele religioase care au devastat continentul. Deși Pacea din Westfalia din 1648 a deschis calea spre libertatea religioasă și multilateralism, confruntările au continuat. Opera muzicală a lui Johann Sebastian Bach, compusă la începutul secolului al XVIII-lea, poate întruchipa sfârșitul definitiv al acestui moment sinistru din istoria Europei, demonstrând cum arta a revenit ca formă de comunicare și frumusețe, depășind conflictul.
Alte date notabile includ 14 iulie 1789 (căderea Bastiliei), 18 martie 1871 (Comuna din Paris) sau 14 aprilie 1931 (proclamarea celei de-a Doua Republici Spaniole). Însă majoritatea acestor momente de libertate au avut un revers întunecat: Revoluția Franceză a degenerat în teroare, Comuna a fost reprimată sălbatic, iar a Doua Republică a fost anihilată de o lovitură de stat fascistă sângeroasă. Aceste exemple subliniază cât de ușor pot fi pierdute libertățile câștigate.
Analiza istoriei, inclusiv a celui de-Al Doilea Război Mondial, ne obligă să ne întrebăm despre natura umană, despre capacitatea sa de adeziune, supunere sau revoltă. Istoricii subliniază că, în ciuda jurământului „niciodată din nou” rostit de supraviețuitorii ororilor, conflictele militare au revenit pe Bătrânul Continent, mai întâi în Iugoslavia și apoi în Ucraina. Acest lucru confirmă că lecțiile mari ale perioadei interbelice și ale războiului nu au adus întotdeauna fructul amar al experienței.
Cu toate acestea, este un fapt că Europa a reușit să avanseze spre viitor, fără să fie trasă înapoi de curentul trecutului. Așa cum scria Stefan Zweig, chiar și în anii întunecați ai Primului Război Mondial, el nu a iubit niciodată atât de mult Lumea Veche și nu a crezut niciodată atât de mult în unitatea și viitorul Europei. Astăzi, în acest an 2025, cuvintele lui Albert Camus, rostite în 1957 – „Fiecare generație crede, fără îndoială, că destinul său este să refacă lumea. A mea știe că nu o va face. Dar sarcina sa este mai mare. Este să împiedice ca lumea să se destrame” – sunt mai relevante ca niciodată.
