În câteva cuvinte
Articolul explorează procesul adesea haotic și violent al alegerilor papale în Evul Mediu. Sunt prezentate scandaluri notorii, interferențe politice și evenimentele care au dus la înființarea primului conclav în 1274.
Procesul de alegere a șefului Bisericii Romano-Catolice, Papa, în Evul Mediu, era departe de a fi ordonat și previzibil. Cronicile medievale documentează trauma pe care o reprezenta la fiecare câțiva ani, sau chiar luni în epoci agitate, așezarea cuiva pe tronul Sfântului Petru.
Deși orice bărbat botezat putea, teoretic, să devină Papă, realitatea era mult mai complexă. Alegerile erau adesea haotice. Unele au fost relativ liniștite, dar altele au rezultat din conflicte violente (cum ar fi cea a Papei Damasus în secolul al IV-lea, soldată cu 120 de cadavre pe străzile Romei într-o singură după-amiază). Altele s-au succedat în interiorul unor familii romane puternice, care transmiteau funcția din tată în fiu, unele au fost impuse de conducătorii laici, iar altele s-au încheiat cu Papi și antipapi exercitând simultan autoritatea.
Când împăratul german Henric al III-lea a ajuns la Roma pentru a fi încoronat în 1046, a găsit trei Papi. I-a depus pe toți și a instalat unul nou. Istoria a sancționat ca Papi legitimi pe cei care au învins în luptă, indiferent de modul în care s-a obținut victoria.
Primația episcopului Romei s-a consolidat în timp, nu fără controverse, bazându-se pe tradiția apostolilor Petru și Paul. La sfârșitul secolului al IV-lea, a început să fie numit Papă pentru a-l diferenția de toți ceilalți episcopi. În teorie, era desemnat de comunitatea romană și consacrat de alți episcopi, dar alegerea a fost întotdeauna determinată, în funcție de conjuncturi, de echilibrele sau confruntările dintre facțiuni clericale, greutatea nobilimii romane, influența legăturilor familiale ale candidaților, precum și de presiunea puterilor politice, în special a împăraților, fie bizantini, carolingieni sau germani.
Liber Pontificalis, o compilație a vieților Papilor scrisă între secolele VI și IX, arată o casuistică aproape de necuprins și adesea dramatică. Consemnează pontificate de zece până la douăzeci de zile, aclamarea unui membru al aristocrației romane de către armată ca și cum ar fi un împărat, incertitudinea din timpul lungilor perioade de sede vacante (scaun vacant), depuneri și confruntări violente.
În secolul al X-lea, considerat de mulți autori vârsta de fier a papalității, puține alegeri s-au încheiat bine. Propagandiștii reformei protestante din secolul al XVII-lea au exploatat excesele acestui secol, pe care l-au calificat drept pornocrație pontificală, amplificând legenda existenței Papesei Ioana, despre care se spunea că s-a dat drept bărbat, a ocupat tronul timp de doi ani și a murit la naștere în timpul unei procesiuni.
În o sută de ani, au existat 30 de Papi și antipapi; dintre aceștia, jumătate au murit violent. Există atestări despre un Papă de 18 ani (Ioan al XII-lea), despre altul care și-a asasinat doi predecesori (Sergiu al III-lea) sau despre așa-numitul sinod al cadavrului, judecata mumiei Papei Formosus, care, odată condamnată, a fost deposedată de însemnele pontificale, mutilată și aruncată în Tibru.
În aprilie 1059, un decret al Papei Nicolae al II-lea a stabilit că doar cardinalii puteau alege Papa și că laicii erau excluși. Au fost stabilite și alte norme, care nu au fost întotdeauna respectate, cum ar fi majoritatea calificată de două treimi care este încă în vigoare azi.
Prima închidere a cardinalilor a avut loc în 1198, la momentul alegerii lui Inocențiu al III-lea. La moartea lui Grigore al IX-lea în 1241, cardinalii au fost confinați în Septizonium, la poalele Palatinului. Mulți cardinali s-au îmbolnăvit și unul a murit. Potrivit biografului viitorului Inocențiu al IV-lea, mâncarea era puțină și condițiile sanitare dezastruoase.
Moartea Papei Clement al IV-lea (1268) a deschis o perioadă de 33 de luni de sede vacante, cea mai lungă din istorie. Instalați cardinalii în palatul din Viterbo, domnea între ei o discordie fără sfârșit. Locuitorii orașului, disperați, au forțat atunci soluția închizându-i pe cardinali. Atunci a fost ales un Papă, Grigore al X-lea.
Probabil că experiența traumatică a propriei alegeri l-a determinat pe Grigore al X-lea să promulge, în cadrul celui de-al Doilea Conciliu de la Lyon din 1274, bula „Ubi periculum”, prin care s-a stabilit metoda de alegere și s-a definit conclavul. Zece zile după moartea Papei, cardinalii trebuiau să se reunească în palatul papal, unde erau închiși cu cheia (cum clavis) și obligați să ducă o viață în comun. Bula stipula că camerlengul va păzi cheile și că, drept formă de presiune, începând cu a treia zi de închidere, cardinalii vor fi privați treptat de mâncare și băutură.
În ciuda importanței sale pentru viitorul instituției pontificale, puține alegeri ulterioare au respectat strict acest decret. Perioada și Marea Schismă Occidentală, cu cele două sedii, Roma și Avignon, fiecare cu Papii și antipapii săi, și curiile lor, au relevat dificultatea enormă de a reglementa alegerea papală. Conciliul de la Constanța din 1415 a pus capăt schismei. Ultimul antipapă a fost depus în 1417. Atunci a fost declarată, ca de atâtea ori, sede vacante.
