În câteva cuvinte
Articolul analizează ideile progresiste și liberale depășite care nu se potrivesc cu realitățile lumii de azi. Se discută critica naționalismului european, înțelegerea diferită a regulilor ordinii mondiale de către SUA și alte țări, strategia Chinei și problema inegalității dintre munca intelectuală și cea manuală. Autorul propune contestarea acestor concepte învechite pentru o mai bună adaptare la viitor.
Evenimentele mondiale recente scot la iveală anumite idei progresiste sau liberale din „lumea de ieri”, care astăzi par naive sau, direct, greșite. Înțelegerea acestora ar putea ajuta la o mai bună înfruntare a ceea ce urmează să vină.
Una dintre aceste idei este o formă de „naționalism european” ce reapare ori de câte ori există turbulențe serioase în ordinea internațională. Când lumea se confruntă cu crize, comentatorii și politicienii din Europa ies la rampă pentru a spune că se simt mândri că sunt europeni sau că nimeni altcineva, la fel ca Europa, nu reprezintă adevărata civilizație. Aceasta nu este cea mai periculoasă manifestare a eurocentrismului, dar este, probabil, cea mai patetică. În loc să se revendice virtuțile politice ale modelului european, se revendică virtuțile europene ale modelului politic. Discursurile defensive ale unei părți a inteligenției europene încep cu „Ca europeni, așa și pe dincolo”. Ei bine, nu. Nu „ca europeni” trebuie să răspundem: opusul naționalismului trumpian nu este naționalismul european. Astăzi, ca întotdeauna, opusul naționalismului este antinaționalismul. Și așa-numitul (prost numit) model european trebuie apărat prin solidaritatea dintre popoarele lumii, nu prin identitatea europeană.
Un alt aspect este rolul regulilor. Alianța dintre progresiștii americani și restul progresiștilor este distorsionată de funcția diferită pe care unii și alții o atribuie regulilor. Progresiștii care nu sunt americani văd în sistemul de reguli o modalitate echitabilă de a ordona lumea pe orizontală; progresiștii americani văd în acesta o modalitate echitabilă de a ordona lumea pe verticală, adică o modalitate justă de a atinge și a păstra hegemonia mondială. Ceea ce irită liberalismul progresist american nu este doar faptul că alții nu respectă întotdeauna regulile (democrația reprezentativă, drepturile fundamentale, drepturile muncii, respectarea consecventă a OMC, etc.), ci însăși ideea unei ordini orizontale. Până când nu vor înceta să înțeleagă lumea ierarhic, nu se va putea spune că progresiștii americani și ceilalți sunt aliați autentici în nobilul proiect de ordonare a lumii prin reguli.
Mai puțină gesticulație nu înseamnă mai puțin imperialism. Mulți analiști, în special din SUA, încearcă să deslușească adevăratul plan al Chinei în ordinea globală, interpretând adesea celebra frază chineză „Ascunde-ți forțele și așteaptă-ți momentul” (Tao Guang Yang Hui). Există cei care cred că este un ideal de viață și că „așteaptă-ți momentul” este o stare perpetuă. Tradus în termeni politici: China nu aspiră să detroneze Statele Unite ca primă putere mondială, ci aspiră, fără exhibiționism, la un progresiv mai mare bunăstare, fără dorința de a domina lumea. Apoi sunt cei care cred că aceasta trebuie înțeleasă nu ca o filosofie abstractă, ci ca un sfat practic concret: trebuie disimulat adevăratul potențial și negată orice ambiție maximă pentru a da lovitura finală, atunci când circumstanțele sunt potrivite. Traducere politică: China se pregătește de decenii pentru supremația mondială, negând acest lucru până acum. Evenimente precum criza din 2008, gestionarea pandemiei din 2020 și alegerile din 2024 ar putea fi văzute ca o serie de evenimente care anunță declinul american, indicând că nu mai este necesar să se aștepte momentul. Dar ar trebui să sărbătorim eventuala cădere a „imperiului american”? Desigur, discreția și înțelepciunea politică sugerate de principiul „ascunde-ți forțele” contrastează cu spectacolul gălăgios de distrugere și aroganță al lui Donald Trump. Însă, dacă a doua interpretare este corectă, Xi Jinping ar construi doar un imperiu comparativ mai puțin histrionic. Nu este o victorie decisivă, mai ales dacă China ar dori să-și exporte întregul model, nu doar proverbele sale înțelepte. În orice caz, să te vezi forțat să alegi între imperii este cu adevărat tragic.
Nici capitalismul industrial nu este pentru săraci, nici capitalismul financiar sau cognitiv nu este pentru bogați. O idee învechită profund înrădăcinată este „fetișul declasatului”. Sub influența sa, se consideră că munca intelectuală este mai demnă decât munca manuală, iar ascensiunea socială înseamnă trecerea de la aceasta la cealaltă. Dar nu este nimic progresist în trecerea de la capitalismul industrial la cel financiar sau cognitiv. În acest imaginar, este întotdeauna nevoie de persoane radical dezavantajate, deoarece acestea vor face munca manuală (chiar dacă inteligența artificială va elimina multe locuri de muncă manuală, nu va elimina munca de asamblare a roboților). Transferarea sistematică a muncii manuale către cel mai sărac din lanțul social sau global echivalează cu a concepe lumea ca pe un lanț trofic. Nu văd cum un progresist ar putea accepta așa ceva. Trebuie combătut „fetișul declasatului”. O modalitate de a începe este crearea unei culturi politice în care să fie justificată reducerea inegalităților salariale între munca cognitivă și cea manuală. Aceasta ar implica o diferență mult mai mică în remunerarea muncii calificate și a celei necalificate decât credem de obicei. Se poate crede că meritul există fără a crede în meritocrație. Dacă „fetișul declasatului” ar fi fost contestat înainte de impunerea consensului de la Washington, delocalizarea fabricilor și exploatarea muncitorilor în țările din așa-numitul Sud Global ar fi întâmpinat, probabil, mai multă opoziție.
Din toate acestea, se desprinde o lecție importantă de strategie politică: nu trebuie atacate punctele slabe ale adversarului, deoarece acestea se vor revela singure. Atacarea lor ar fi o irosire a timpului prețios care ar trebui dedicat altor sarcini necesare. Trebuie atacate punctele forte ale adversarului, deoarece, spre deosebire de cele slabe, acestea nu-i vor dăuna decât dacă le scoatem în evidență. Liberarii progresiști investesc o cantitate imensă de timp în criticarea slăbiciunilor evidente ale lui Donald Trump, care oricum se dovedesc a fi autodistructive. Trebuie atacate punctele sale forte. Unul dintre acestea este că, prin căi ciudate, Trump a intuit că „fetișul declasatului” nu mai avea prestigiul de altădată și a transformat acest sentiment în resentiment naționalist. Este necesar să se creeze o cultură politică progresistă care să conteste „fetișul declasatului” fără a apela la nostalgie. În aceasta ar putea consta atacarea unui punct forte al lui Trump. Și ceea ce este valabil împotriva lui Trump este valabil și împotriva imitatorilor săi din restul lumii.
