La câteva minute după debutul mult aęteptat al lui Sarah Burton la Givenchy, pe reţelele sociale se comenta că una dintre cheile succesului acelei colecţii rezidă în faptul că designerul este o femeie. “Aţi observat suflul de aer proaspăt al faptului că o femeie creează pentru femei? Noi da”, comentau în publicaţia specializată 1Granary. Deja de când britanica i-a succedat mentorului său, Alexander McQueen, la conducerea firmei după decesul acestuia, Burton a redus anumite doze de dramă şi le-a înlocuit cu exerciţii de croitorie la fel de precise precum funcţionale. Haine care puteau fi purtate, nu doar admirate. “Forţa, vulnerabilitatea, inteligenţa emoţională… Mă interesează toate faţetele femeii contemporane“, explicau designerii în notele prezentării de vineri, note pe care le însoţeau cu fotografii ale fiecărui design şi explicaţii ale tiparelor care dădeau formă fiecărei piese vestimentare.

Această muncă de atelier, de construcţie a piesei pe corp şi/sau pe manechin a funcţionat ca principală sursă de inspiraţie: cu câteva luni în urmă au fost găsite ascunse într-un dulap din ceea ce a fost prima sa reşedinţă tiparele primei colecţii a lui Hubert de Givenchy, din 1952. Burton nu a vrut să o actualizeze, aşa cum ar face alţii, ci să vorbească despre procesul său creativ. Prin saloanele de haute couture ale casei, de pe Avenue George V, au defilat modele cu body-uri şi pantofi plaţi, jachete structurate fără partea de jos sau rochii de gală cu corpul din plasă, ca o căptuşeală.

Mai multe informaţii: Săptămâna modei de la Paris încetează (în sfârşit) să mai impună roluri femeilor.

Ideea de îmbrăcăminte în construcţie sau stilul neterminat este mai importantă aici decât designul terminat şi perfecţionat. Burton, de asemenea, condimentează acest discurs cu culori şi siluete vizual puternice; logo-ul casei a fost prezent în mai multe modele şi chiar a existat o rochie creată din suprapunerea de pudriere şi cutii de farduri de ochi din linia de machiaj, deoarece pe lângă relatarea istoriei confecţionării fiecărei piese vestimentare, ideea finală este evident să o vândă. Rămâne de văzut dacă Burton este capabilă să resuscite interesul pentru o firmă care stagnează în vânzări de la plecarea lui Ricardo Tisci, în 2017. Ingredientele le are (funcţionalitate, atractivitate comercială, opţiuni pentru diferite publicuri...) dar în situaţia actuală, cu luxul în recesiune pentru prima dată în ultimele decenii, nimeni nu este sigur, nici măcar cei mari (Givenchy aparţine grupului LVMH) ce este nevoie pentru a atrage din nou clienţii în magazine.

Una dintre propunerile lui Sarah Burton pentru Givenchy. Courtesy of Givenchy.

Acelaşi lucru se întâmplă cu debutul lui Haider Ackermann la Tom Ford, o firmă care trăieşte de ani de zile din cosmetică (de fapt, Estée Lauder este acum proprietarul, împreună cu grupul Zegna). Debutul columbianului în brand în timpul acestei săptămâni a modei a fost cea mai sărbătorită prezentare şi una dintre cele mai strălucitoare. Ackermann a ştiut cum să-şi asume senzualitatea puternică a lui Ford, făcând-o să dialogheze cu utilizarea sa magistrală a culorii şi cu acea imagine androgină, aproape extraterestră, cu care şi transformă modelele. În plus, ştie cum să organizeze un spectacol, creând o atmosferă de intimitate în punerea în scenă. Va fi suficient pentru a readuce atenţia media (şi vânzările) la Tom Ford?

Daniel Roseberry a reuşit în aceşti cinci ani să atragă atenţia asupra Schiaparelli şi nu a fost deloc uşor. Acum este timpul să vândă. De aceea, şi în ciuda faptului că axa brandului deţinut de grupul Tod’s este haute couture, se pune din ce în ce mai mult accent pe pret à porter, pe accesorii şi pe producţia în serie a bijuteriilor suprarealiste pe care le creează designerul texan. Defilarea sa a vorbit şi despre construcţie şi procese, dar într-un mod mult mai utopic: ce s-ar întâmpla dacă femeile ar fi cele care ar domina lumea?, o întrebare pe care Roseberry o rezolvă încercând să îmbrace femeile fără a ţine cont de privirea şi aprobarea masculină (o idee, din fericire, recurentă în această săptămână a modei). Modelele sale purtau jachete de costum cu umeri largi, curele, pinteni sau pantaloni de piele de cowboy (acel arhetip al bărbăţiei) care se amestecau cu talii strânse şi decolteuri fără bretele. Corsetul, pe care în ultima sa defilare de haute couture l-a dus aproape la exces, aici este construit într-un mod mult mai simbolic şi este combinat în aşa fel încât capătă un aspect mai eliberator decât opresiv.

FOTO: LAUNCHMETRICSLaunchmetrics.com/spotlight

În Rabanne nu mai există de ceva timp nicio urmă a acelei priviri masculine, deoarece Julien Dossena lucrează costumul feminin ca pe un element protector (nu este nevoie să enumerăm împotriva căror ameninţări) şi nu ca pe un instrument de seducţie în sensul cel mai clasic al termenului. Modelele sale poartă cizme militare, combinaţii îndrăzneţe de culori, paltoane acoperite cu plastic şi rochii care amestecă dantelă şi metal. În urmă cu câţiva ani, Dossena a început să se distanţeze de moştenirea firmei pentru care lucrează pentru a-şi găsi o voce proprie, o identitate particulară care amestecă combativitatea, grunge-ul şi futurismul şi a cărei uniune cu trecutul lui Rabanne are legătură cu experimentarea materialelor: plastic şi dantelă, păr sintetic şi tricot, cristale şi piele s-au amestecat într-o colecţie care a căutat să se joace cu opuse precum fineţea şi duritatea, explozia şi subtilitatea. Dossena este unul dintre cei mai buni designeri din generaţia sa. Lucrează de mai bine de treisprezece ani la Rabanne şi abia acum munca sa dobândeşte vizibilitatea pe care o merită. Moda Rabanne nu este doar (sau nu ar trebui să fie) un complement al liniei sale profitabile de parfumuri, ci o afacere cu o identitate creativă unică care merită mai multă atenţie media decât i se acordă.

În aceste ultime zile ale prezentărilor pariziene şi-au arătat colecţiile trei dintre puţinele mărci independente care nu aparţin unor mari grupuri de companii şi care, totuşi, şi menţin conturile anuale mai mult sau mai puţin sănătoase. Toate trei, în felul lor, vorbeau şi despre procese: Yohji Yamamoto a urmărit o evoluţie a modei secolului al XX-lea narată din punctul său de vedere, adică negrul, suprapunerea de tipare pe fiecare piesă vestimentară, greutatea şi textura. Studioul creativ al lui Issey Miyake a prezentat o colecţie frumoasă prin intermediul performance-ului artistului austriac Erwin Wurm: mai mulţi dansatori s-au îmbrăcat şi dezbrăcat şi au schimbat poziţia obişnuită a fiecărei piese vestimentare pentru a se juca cu punctul de vedere şi a construi îmbrăcămintea fiecărui model în moduri neaşteptate (dar total practice). Rick Owens şi-a numit colecţia The Concordians pentru că fabrica unde produce este în Concordia, Italia. A început să meargă acolo la fiecare două sau trei luni şi a ajuns să-şi cumpere o casă în faţa acesteia, pentru că se bucura să contemple procesul de materializare a ideilor sale. Un proces care, în cazul său, nu este deloc uşor, nu doar la nivel formal, ci şi material: în această colecţie pielea se pliază, denimul capătă un aspect uşor, iar mătasea se destramă. Într-un sector în care multe mărci se laudă cu măiestria artizanală fără a defini ce înseamnă făcutul manual pentru fiecare, Owens aduce un omagiu fabricii care materializează (în serie) ideile sale nebuneşti. Puţini designeri mai cinstiţi cu munca lor şi cu modul lor de abordare.

FOTO: LAUNCHMETRICSLaunchmetrics.com/spotlight

Owens, Miyake şi Yamamoto nu trebuie să inoveze pentru că, pe de o parte, nu au presiunile unui grup de companii în spate şi, pe de altă parte, fac o modă atât de a lor, atât de identitară, încât le este suficient şi din belşug să o dezvolte şi să se bucure de acel proces. Clientela lor este atât de fidelă (şi îi consideră, mai mult decât un brand de modă, un fel de stil de viaţă) încât nu apelează la jocuri media pentru a se menţine. Lucrează cu aceiaşi oameni şi produc mereu în aceleaşi locuri. Recurenţa lor poate că nu le transformă prezentările în cele mai aşteptate, dar modul lor de a face lucrurile reprezintă un exemplu model în acest context, când marile nume schimbă aproape toţi directorii creativi căutând cum să vândă mai mult, dar uneori nu mai bine.

Un model la prezentarea Hermés toamnă-iarnă 2025/2026. Photo: Launchmetrics.com/spotligŞi în acest sens, Hermés reprezintă marea excepţie. Nu doar pentru că este singura (alături de Miu Miu) care şi-a mărit cifra de afaceri în 2023, ci şi pentru că, deşi a vândut mai mult, cheia sa este în a vinde mai bine. Directorul creativ al liniei sale de prêt à porter, Nadege Vanhee, lucrează în ritmul ei şi fără presiunea de a avea nevoie ca colecţiile ei să se epuizeze, conştientă de faptul că cheia brandului pentru care lucrează este în artizanat şi în accesorii. Munca sa este menită să demonstreze că luxul cel mai exclusivist poate şi trebuie să fie funcţional, de aceea, în această colecţie, aproape toată vopsită în diferite nuanţe de negru, multe dintre haine au fost modulare, adică puteau schimba poziţia închiderilor, să scoată şi să pună mâneci sau să schimbe lungimea. Mătase, napa, tricot şi catifea în slujba practicului. Design-uri, precum cele ale lui Miyake, gândite să se schimbe în funcţie de punctul de vedere al celui care le poartă, pentru că procesul contează la fel de mult ca şi piesa vestimentară terminată şi nicio piesă vestimentară nu este cu adevărat terminată până când persoana care o poartă nu îi dă un sens propriu.