Viața este o conversație inevitabilă cu sentimentul pierderii. Cu trecerea anilor, această conversație devine o obișnuință. Ne obișnuim să ne luăm rămas bun de la actori admirați sau poeți dragi. Dar există conversații cu viața care devin o discuție intimă, pierderi care înseamnă un mod de a ne pierde pe noi înșine, un gol în rădăcinile propriei existențe.

Acum, Armando, barmanul de la „El Francés”, a plecat dintre noi. În ciuda faptului că în meniu și la intrarea în local este încă menționat San Remo, restaurantul s-a numit El Francés de când a fost deschis în anii șaizeci de Fernando, un bucătar spaniol minunat de origine algeriană. Orașele ne fac și ne distrug, păstrează argumentele adevărate ale acelei realități care în cele din urmă devine cuvântul „eu” și cuvântul „noi”.

Am început să merg la El Francés în anii șaptezeci, când prestigiul echipei naționale de fotbal olandeze ne-a făcut să numim un antricot suculent cu numele de familie al fraților Van der Kerkhof, îmbrăcat într-un tricou portocaliu strălucitor. Anii au trecut, iar Armando a fost întotdeauna acolo, ca barman sau proprietar, ca prieten, capabil să ne ofere glume cu aromă granadină sau deserturi pline de umor, cum ar fi perele sale în vin. O masă care se umple cu nume, fotografii, reîntâlniri și rămas bunuri. „Eu sunt ceea ce sunt”, spun zeii. Noi, oamenii umili, de exemplu, suntem o sală de mese în care am învățat să trăim cu foamea și iluziile până când am transformat paharele și tacâmurile într-o sărbătoare. Armando a fost întotdeauna acolo. Moartea sa nu este doar un rămas bun, ci și o conștientizare a faptului că a trăi înseamnă a învăța să te pierzi într-o realitate care treptat încetează să mai fie a noastră.