Strigăte, mârâituri și percuție ritmică: cimpanzeii combină sunetele ca pe cuvintele umane.

Noi studii arată cum interacțiunile dintre cimpanzei deschid o fereastră către evoluția limbajului.

Pentru a desluși originile comunicării umane, este util să observăm creaturile care împărtășesc cu noi peste 90% din ADN: cimpanzeii. Adânc în junglele tropicale din Africa, aceste primate nu doar se cațără în copaci sau se dispută fructe coapte. Ele comunică și o fac cu o complexitate surprinzătoare.

Ele se fac înțelese prin gesturi aproape la fel de eficient ca oamenii. Știu să-și dea indicii reciproc. La fel ca oamenii, cimpanzeii imită ceea ce fac semenii lor și integrează aceste acțiuni în viața lor cotidiană. Știința s-a concentrat mult timp asupra expresiilor faciale, în timp ce vocalizările au fost un aspect mai puțin explorat. Dar în acele strigăte și țipete atât de particulare se împletesc mesaje mai complexe decât s-ar putea crede.

Așa indică o echipă internațională de cercetători care a studiat ecosistemul forestier dens și umed din Coasta de Fildeș (Africa) și a înregistrat peste 4.000 de vocalizări de la 53 de cimpanzei sălbatici (Pan troglodytes). Noua analiză a acestor gâfâieli, mârâituri și strigăte a dezvăluit o descoperire fascinantă: cimpanzeii combină aceste sunete în secvențe vocale specifice pentru a se referi la diferite situații cotidiene în natură. Ei folosesc aceste apeluri pentru a căuta hrană, a-și construi un cuib, a face față unei amenințări sau a reacționa la o agresiune.

Studiul, condus de Cédric Girard-Buttoz, a identificat 16 dintre aceste combinații vocale sau bigrame. Autorii descriu patru mecanisme distincte prin care semnificația se transformă prin aceste combinații. Și cel mai important, unirea acestor vocalizări nu este întâmplătoare.

„În esență, ceea ce căutăm este să înțelegem originea limbajului uman”, afirmă autorul principal. Cercetarea sugerează că aceste modele vocale reprezintă o etapă intermediară în evoluția limbajului. „Cimpanzeii folosesc apeluri individuale care par să funcționeze ca niște cuvinte”, explică Girard-Buttoz. Cimpanzeii nu pot vorbi pentru că nu au dispoziția anatomică adecvată, dar reușesc să comunice.

Aceste combinații de sunete sunt ca niște mici blocuri de construcție. Ceva comparabil, conform autorilor, cu momentul în care oamenii alătură termeni precum „frig” și „ploios” într-o singură frază pentru a transmite o idee. „Vocalizările sunt aceleași în toate populațiile, de la Senegal la Tanzania, dar combinațiile variază puțin”, spune el.

Lara Carrasco, doctor în primatologie, consideră că este important să se investigheze originile limbajului, dar recunoaște că rămâne o sarcină complicată. „În cele din urmă, avem tendința de a antropomorfiza [a atribui calități umane] și de a aduce totul pe terenul și modul nostru de interpretare”, subliniază ea. Pentru ea, este ceva „complicat de interpretat”.

Aceasta nu este prima dată când sunt studiate bigramele. Până în prezent, acest fenomen a fost analizat întotdeauna în mod izolat și la diferite specii. Unele păsări combină de asemenea sunetele, dar numai în situații de pericol. Cimpanzeii, în schimb, demonstrează o flexibilitate și bogăție care se aseamănă mai mult cu a noastră. „Comunicarea lor este mai versatilă și mai diversă decât cea a altor animale”, adaugă Girard-Buttoz.

Un alt primatolog este de părere că studiul obligă la o nouă privire asupra unei linii de cercetare care a rămas „puțin uitată”. „Poate este convenabil să revedem modul în care cimpanzeii utilizează aceste apeluri care ne pot ajuta să înțelegem mai bine cum ființa umană a ajuns să comunice în modul în care o face”, indică el.

Mesaje în rădăcinile copacilor

Gesturile și vocalizările nu sunt singurul lor mijloc de expresie. Cimpanzeii comunică și cu corpul. Lovesc rădăcini goale, ramuri și pietre cu mâinile și picioarele, generând sunete ritmice care călătoresc prin junglă. Acest tobot nu este întâmplător. Are ritm și are intenție.

Un alt studiu arată că cimpanzeii orientali și occidentali — două subspecii distincte — toboșesc cu mâinile și picioarele rădăcinile exterioare ale copacilor. Cercetarea, care a analizat 371 de episoade de percuție pe parcursul a 24 de ani, a descoperit că cimpanzeii nu lovesc la întâmplare, ci cu ritm. „Unii o fac chiar cu isocronie [regularitate temporală]”, explică Vesta Eleuteri, una dintre cercetătoare.

Aceste lovituri la intervale regulate au o percuție asemănătoare cu cea dintr-o piesă a grupului Queen. Și din nou: aceste lovituri urmează ritmuri definite, nu sunt întâmplătoare. Nu că cimpanzeii ar face muzică așa cum o înțeleg oamenii, dar folosesc ritmul pentru a comunica la distanță. Același lucru îl fac și unele comunități umane, care folosesc tobele pentru a transmite informații.

„Deși cimpanzeii nu creează muzică, abilitățile pe care le folosesc (cum ar fi generarea de modele ritmice pe obiecte) ar fi putut fi blocuri evolutive pentru dezvoltarea muzicalității”, indică Eleuteri. Oamenii de știință au observat, de asemenea, că cimpanzeii occidentali încep să percuteze înainte de vocalizarea tip pant-hoot. Acest apel are mai multe faze: o introducere, un crescendo și un climax. „Cei orientali percutează în timpul țipătului final”, precizează ea.

O fereastră către trecut în pericol

Studiile despre cimpanzei și strămoșii lor au început cu cercetarea de pionierat a lui Jane Goodall în anii șaizeci, marcând un punct de cotitură în înțelegerea acestor primate și a locului lor în evoluție. Toate acestea duc la o concluzie cheie, și anume că comunicarea nu este ceva exclusiv uman. Este probabil ca strămoșii să fi posedat deja multe dintre elementele de bază ale comunicării complexe.

Oamenii, în opinia lui Cédric Girard-Buttoz, au dus acest sistem la nivelul maxim. „Diferența dintre comunicarea animală și limbajul uman poate să nu fie atât de natură, cât de grad”, reflectă el. Însă conservarea cimpanzeilor este esențială pentru continuarea studiilor privind comunicarea la primate. Aceste animale sunt amenințate din cauza pierderii habitatului, vânătorii, comerțului cu animale de companie și bolilor. Se estimează că mai rămân aproximativ între 250.000 și 300.000 de indivizi în sălbăticie.

„Conservarea nu ar trebui să se concentreze doar pe număr, ci și pe păstrarea diversității lor culturale. Fiecare grup oferă o fereastră către viața cimpanzeilor și către propriul nostru trecut ca oameni”, concluzionează Vesta Eleuteri.