„Cum este posibil ca autoarea cărții „Cu toții ar trebui să fim feministe” să fi „cumpărat” un copil? Nu-mi intră în cap”, mi-a spus odată o jurnalistă de radio, invitându-mă în emisiunea ei să comentez declarațiile scriitoarei.

Într-un interviu acordat unei publicații belgiene cu ocazia lansării celui mai recent roman al său, scriitoarea nigeriană Chimamanda Ngozi Adichie a răspuns la întrebarea cum a reușit să scrie o nouă carte în anul în care devenise mamă de gemeni: „S-au născut prin intermediul unei mame surogat. Altfel, ar fi fost absolut imposibil”. Această dezvăluire le-a dezamăgit pe cele care nu fuseseră afectate de controversa anterioară legată de autoarea romanelor cu puternic caracter social, precum „Hibiscus Purpuriu”: Adichie a fost acuzată de transfobie pentru insistența sa că femeile trans pornesc de la privilegiul de a fi fost socializate ca bărbați.

Este paradoxal că aceeași intelectuală care disertează despre presupusele privilegii ale femeilor trans într-un context de creștere a discursurilor anti-trans dă dovadă de privilegiul de a externaliza sarcina ca strategie de conciliere a vieții profesionale cu cea personale. Totuși, așa cum spune Sher Herrera, „Chimamanda nu a fost și nu va fi niciodată o feministă neagră revoluționară, gherilă anticolonială și anticapitalistă. Dacă ar fi așa, chiar dacă ar fi cea mai genială scriitoare din istorie, (...) feministele albe nici nu i-ar ști numele, iar Beyoncé nu ar fi colaborat cu ea”.

Personal, mă interesează mai puțin să judec alegerile individuale ale unei femei, oricât de reper feminist ar fi, cât să profit de polemică pentru a încuraja o reflecție mai așezată și mai profundă asupra subiectului căruia i-am dedicat ultimul meu eseu, „Ce ne scandalizează și de ce?”.

Primul lucru pe care ar trebui să-l înțelegem este că poate nu are sens să judecăm decizia lui Adichie după standarde naționale, având în vedere că locuiește în Statele Unite, leagănul maternității surogat în forma sa contemporană. Deși această dezbatere este relativ nouă în Spania (a intrat puternic în arena politică și mediatică acum mai puțin de un deceniu), primul caz mediatic din Statele Unite, cel al lui Baby M, datează din 1986. În plus, vorbim despre o scriitoare de origine nigeriană, iar Nigeria este una dintre țările africane în care această practică s-a înrădăcinat cel mai mult, deși nu este reglementată. În Statele Unite, o societate care privilegiază libertățile individuale și de piață, are multă forță un feminism liberal care a încadrat această practică în drepturile reproductive ale femeilor, sub maxima „Corpul meu, decizia mea”; un discurs pe care îl utilizează și în Spania sectoarele care încearcă să forțeze legalizarea.

În schimb, în Spania a prins mai mult manifestul feminist aboliționist „Nu suntem vase”, care, în puține cuvinte, prezintă „închirierea uterelor” ca o formă de exploatare reproductivă ce transformă femeile în incubatoare și bebelușii în mărfuri, pentru a satisface dorințele claselor dominante și a aduce profit intermediarilor. Spre deosebire de dezbaterea despre prostituție sau despre autodeterminarea de gen, în cazul maternității surogat, acest discurs coincide cu cel majoritar în mișcările feministe de bază (și, de asemenea, în colectivele LGTBQI+ critice). Mai mult, guvernul spaniol se confruntă cu problema înregistrării minorilor născuți prin maternitate surogat în străinătate.

Deși este frapant că, în timp ce aboliționismul „uterelor de închiriat” este marcat „alb”, feministele antiraciste sunt mai preocupate de abolirea altor sisteme de exploatare, cum ar fi Legea Străinilor, Centrele de Internare pentru Străini și, în special, munca domestică în regim de intern. Acest lucru ar trebui să ne invite să ne întrebăm ce ne indignează și ce nu atât de mult. Una dintre principalele probleme ale discursului prohibiționist împotriva „uterelor de închiriat” este că, așa cum se întâmplă și cu prostituția, victimizează femeile implicate fără a le asculta, omogenizând experiențele lor și afirmând că sunt activități bazate inerent pe exploatare. Vedem în articolul citat, a cărui autoare este afrocolumbiană, dar și în raportul prestigioasei fundații, că reglementarea cu garanții a acestor procese este considerată, de asemenea, în acest caz, cea mai pragmatică modalitate de a veghea asupra drepturilor femeilor (și ale copiilor; deși acest discurs contravine celui al psihologiei perinatale, conform căruia chiar și cel mai respectuos proces ar fi violent pentru bebeluși, separați forțat de corpul în care au trăit nouă luni și pe care se așteaptă să-l găsească de cealaltă parte).

Deci, ce facem? Înseamnă asta că sunt de acord cu legalizarea maternității surogat în Spania? Nu, dar nici nu sunt de acord să o transform într-o infracțiune universală, așa cum a făcut Georgia Meloni în Italia, printre altele din cauza riscului ca bebelușii să ajungă în serviciile sociale (ceva ce, de fapt, Strasbourgul se va ocupa să împiedice).

Și calea intermediară a unor țări precum Portugalia, Regatul Unit sau chiar Cuba de a permite doar modalitatea altruistă fără plată? Nici asta, pentru că mi se pare problematic să apelezi la solidaritatea femeilor pentru a se implica într-un proiect atât de solicitant precum concepția, sarcina, nașterea și perioada postnatală, și pentru că știm din experiența Regatului Unit că jumătate dintre familii merg în continuare în străinătate și plătesc pentru a accelera termenele și a ocoli cerințele.

Rămânem atunci ca acum? Nici asta, pentru că înseamnă să continuăm să normalizăm ca familiile spaniole să facă cu femei străine ceea ce nu vrem să acceptăm acasă. Adică, nu văd o soluție legislativă clară, dar, între timp, cred că avem multe de discutat. În primul rând, așa cum bine explică Sara Lafuente Funes în eseul său „Piețe reproductive”, este fundamental să contextualizăm această dezbatere în faptul că Spania este a doua putere mondială în reproducerea asistată datorită unei legislații care propiciază cumpărarea și vânzarea ovulelor. Această industrie este foarte interesată să legalizeze ultima verigă a unui business care funcționează în lanț: la 20 de ani ne încurajează să ne vindem ovulele, la 30 de ani ne încurajează să le congelăm pentru a amâna maternitatea, la 40 de ani ne oferă o donoare tânără pentru a obține sarcina, iar dacă toate acestea eșuează, ne sugerează maternitatea surogat ca o tehnică reproductivă în plus care, de altfel, în multe cazuri implică și donatoare de ovule.

Maria Luisa Peralta explică foarte bine în cartea „Maternități queer” cum funcționează piețele biotehnologice: tehnicile reproductive sunt vândute mai întâi apelând la femeile care nu pot purta sarcina din motive de sănătate, apoi se face apel la diversitatea familială pentru a da o patină progresistă cauzei, dar marele business este cu persoane milionare precum Tita Cervera, Cristiano Ronaldo, Kim Kardashian sau Ana Obregón, care folosesc această formă de a se reproduce pentru că își permit. Și sunt aceste figuri, alături de alte familii mai modeste și mai apropiate care își povestesc cazurile la televizor, cele care normalizează practica până la punctul în care, în Spania, unele sondaje susțin că peste 60% dintre cetățeni sunt partizani ai legalizării sale. Și nu, accelerarea și promovarea adopțiilor nu este soluția, așa cum susțin feministele aboliționiste și partide precum PSOE sau Podemos. Din nou, acest discurs este foarte „alb” deoarece omite că, dacă adopțiile internaționale au scăzut drastic, este în mare parte pentru că au fost crescute controalele pentru a frâna dinamicile coloniale care le alimentau.

Pe de altă parte, feministele antiraciste din Spania denunță prejudecățile rasiste, clasiste și sexiste care operează în retragerea custodiei care se încheie în procese de adopție națională sau de plasament. Să ascultăm voci autorizate precum Leyao Rovira, divulgatoare despre adopția non-albă. Eu sunt în special partizană a promovării altor modele de reproducere în afara pieței care nu au lobby-uri în spate, cum ar fi acordurile de coparentalitate între rude, prieteni sau alte persoane cunoscute. Pentru aceasta, ar fi important să luptăm pentru recunoașterea filiațiilor multiple, o realitate care ar beneficia alte modele de familie, de la cele poliamoroase. Avem precedente precum cel al jurnalistei Marta Dillon, al cineastei Albertina Carri și al designerului Alejandro Ros, care au obținut ca justiția argentiniană să valideze că ființa lor are trei părinți. Și, pe lângă toate acestea, poate trebuie să acceptăm că am ajuns târziu la această dezbatere și să nu repetăm greșeala cu ceea ce ne așteaptă: uterele artificiale.