Un număr semnificativ de elevi, chiar dacă știu să citească din punct de vedere tehnic, întâmpină dificultăți considerabile în înțelegerea textelor. Conform evaluărilor internaționale PIRLS și PISA, până la 25% dintre copiii de 9 și 15 ani nu ating nivelul minim de competență în lectură. Această lacună le afectează negativ parcursul academic și profesional.

Psihologii și specialiștii în educație explorează activ această problemă. Conform datelor științifice bazate pe peste 400 de cercetări, multe tehnici tradiționale de predare a citirii utilizate în școli pot fi ineficiente, în timp ce există abordări validate științific care pot îmbunătăți semnificativ înțelegerea textului de către copii și adolescenți. Studiile subliniază că succesul nu depinde doar de viteza și acuratețea decodificării cuvintelor, ci și de dezvoltarea abilităților lingvistice și a vocabularului.

Limbajul oral este o cunoaștere „biologic primară”, care se învață aproape spontan prin simpla imersiune a copilului într-o comunitate de vorbitori. Cititul și scrisul, în schimb, sunt cunoștințe „biologic secundare”, o invenție culturală relativ recentă, care necesită efort și predare explicită. Creierul nu dispune de mecanisme specializate pentru a învăța să citească de la naștere, dar reușește, cu efort, grație plasticității sale. Ideea, susținută de unele curente educaționale, că elevii vor învăța să descifreze textul scris la fel cum învață limba orală, prin simpla expunere, nu are bază științifică; deși unii copii vor învăța astfel, o vor face mai degrabă în ciuda metodei.

Învățarea citirii începe cu limbajul oral și cu ceea ce numim conștientizare fonologică. Copiii trebuie să realizeze că vorbirea este compusă din sunete distincte (foneme) și, odată ce pot descompune cuvintele în aceste sunete, pot învăța să le asocieze cu litere, să scrie și să citească.

Următorul pas, obținut prin practică, este automatizarea procesului de decodificare. Realizarea acestui lucru, explică psihologii cognitivi, permite noului cititor să elibereze memoria de lucru – spațiul mental în care menținem informația la care suntem atenți – și să se poată concentra pe înțelegerea mesajelor citite. Suma dintre fluiditatea în decodificare și înțelegerea lingvistică duce, simplificând, la o bună înțelegere a textului.

Ambele elemente sunt necesare. Fără automatizare în decodificare, lectura este costisitoare cognitiv, ceea ce nu ajută la plăcerea de a citi. Aceasta, adăugată dificultăților de înțelegere, va repercuta negativ asupra motivației de a citi. Totuși, atingerea fluenței nu este suficientă. O persoană poate să nu înțeleagă un text din lipsă de cunoștințe minime despre subiect sau din cauza unui vocabular insuficient de bogat. Diverse cercetări sugerează că dacă se cunosc mai puțin de 2% până la 5% (în funcție de autori) din cuvintele dintr-un text, înțelegerea lecturii scade vizibil, iar motivația de a continua se pierde.

Amploarea vocabularului copiilor este foarte inegală, marcată de nivelul socioeconomic și educațional al părinților (diferențele apar deja la vârsta de trei ani). Acest dezechilibru lexical este unul dintre factorii din spatele a ceea ce cercetătorii au numit „criza clasei a patra” (9-10 ani). La această vârstă, aproape toți au învățat să automatizeze decodificarea. Dar cei care cunosc mai multe cuvinte sunt motivați să citească și tind să o facă mai mult, devenind mai experți și lărgind în continuare decalajul față de colegii mai puțin avansați, care, în paralel, simt o tot mai mare distanțare față de lectură. Psihologia învățării numește acest proces „efectul Matei”. Un studiu clasic a arătat că la 10 ani, cei mai avizi cititori citesc până la 4 milioane de cuvinte pe an, în timp ce cei mai puțin înclinați citeau 60.000 (cifrele s-ar putea să fi variat, dar diferența rămâne enormă).

Pentru a compensa inegalitatea cauzată de factori familiali, cercetările sugerează ca, pe lângă cuvintele pe care copiii le învață natural și prin practicarea lecturii individuale (deducând din context sau consultând dicționarul), școala să le predea explicit șapte cuvinte noi cu un registru relativ cult pe săptămână. Aceasta ar însemna aproximativ 350 pe an și 3.500 pe parcursul școlarității obligatorii, ceea ce, conform studiilor, are un impact relevant asupra înțelegerii lingvistice. Acestea ar trebui să fie cuvinte mai sofisticate decât cele de uz comun, dar suficient de frecvente în limba scrisă (literatură, presă) pentru a influența înțelegerea lecturii. Ideea nu este memorarea definițiilor, ci utilizarea lor în diverse activități.

Pentru a promova lectura în afara clasei, se recomandă: recomandarea de lecturi și permiterea copiilor să aleagă, dar cu consiliere pentru ca dificultatea să fie o provocare, nu o demotivare; evitarea oferirii de recompense materiale pentru citit (unele studii sugerează că ar putea fi contraproductiv); facilitarea accesului la cărți (o bună bibliotecă școlară); continuarea cititului cu voce tare acasă, chiar dacă elevii știu să citească singuri (pentru a oferi un model de lectură fluidă și a discuta textul).

Unele tehnici tradiționale de predare a citirii în clasă sunt considerate mai puțin eficiente de către cercetări. Este cazul cititului cu voce tare pe rând (plictisitor pentru cititorii competenți, dificil pentru cei cu probleme, o parte din clasă se deconectează) sau cititului în liniște al fiecărui elev, fără activitate ulterioară (util pentru cititorii buni, dar nu pentru cei care au nevoie de îmbunătățiri, care pot doar să simuleze lectura).

Știința, în schimb, susține mai multe tehnici (orientate mai ales spre învățământul primar), cum ar fi lectura în pereche. Se formează o pereche cu un elev mai competent decât celălalt (ideal ar fi ca primul să fie dintr-o clasă superioară). Ambii încep să citească cu voce tare simultan, cel mai avansat oferind sprijin. Când elevul mai puțin competent dorește să continue singur, atinge încheietura partenerului. Cel mai competent reia lectura cu voce tare doar dacă primește un semn sau observă că partenerul se blochează. O altă tehnică eficientă este lectura repetată, în care elevii citesc un text de mai multe ori până la atingerea fluidității, de preferință cu un scop, cum ar fi prezentarea publică ulterioară. Acest lucru poate fi practicat tot în perechi sau grupuri mici, potențând aspectul social al lecturii.

Există modalități de a eficientiza și lectura în liniște a întregii clase, precum oferirea unui troc: timpul alocat lecturii (de exemplu, o jumătate de oră) este oferit ca alternativă la timpul de clasă standard, întărind ideea lecturii ca activitate legată de plăcere. În schimb, li se cere să demonstreze că au citit, de exemplu, completând un scurt chestionar. Printre metodele susținute de știință se numără și lectura corală: se alege un text scurt (200-300 de cuvinte), profesorul anticipează vocabularul dificil, citește textul o dată în timp ce elevii urmăresc în liniște, apoi toată clasa (inclusiv profesorul) citește textul cu voce tare la unison.