Max Planck a revoluționat fizica prin descoperirea faptului că radiația nu este emisă continuu, ci apare în mici pachete discrete și indivizibile pe care le-a numit „cuante”. Această descoperire a pus bazele fizicii cuantice și a avut un impact uriaș asupra științei.

Juristul german Carl Schmitt, cunoscut pentru opiniile sale controversate, a numit fizica cuantică „metafizica primară”. El l-a criticat pe Werner Heisenberg și pe alți oameni de știință, pe care i-a considerat „distrugători ai filozofiei idealismului german”, care se baza pe ideile lui Hegel.

În lucrările sale, Schmitt transferă lumea microscopică într-o dimensiune pseudoscientifică, unde particulele elementare devin o sursă de misticism cuantic, care, în opinia sa, este o pură ficțiune. Cu toate acestea, Schmitt nu a fost singurul care a depășit limitele înțelegerii științifice a fizicii cuantice, interpretând-o ca o anumită parabolă filozofică.

Dacă doriți să vă aprofundați în lumea fascinantă a particulelor invizibile și a istoriei lor, ar trebui să acordați atenție cărții lui José Manuel Sánchez Ron „Istoria fizicii cuantice”. În această lucrare, autorul, într-un limbaj simplu și ușor de înțeles, vorbește despre evenimentele cheie care au condus la înțelegerea modernă a particulelor elementare.

Sánchez Ron începe cu conceptul de corp negru, introdus de Gustav Kirchhoff în 1860, care a devenit unul dintre elementele fundamentale ale mecanicii cuantice. Mai departe, el descrie în detaliu descoperirile lui Max Planck, care în 1900 a descoperit că radiația este emisă cuante, și apoi contribuția lui Einstein, care a sugerat că lumina se poate comporta ca un flux de particule, numite „cuante de lumină”.

Aceste descoperiri au dus la experimente revoluționare cu modelele atomice ale lui Rutherford și Bohr, precum și la stabilirea unei baze teoretice pentru fisiunea nucleară și crearea bombei atomice.

Călătoria în lumea experimentelor atomice este fascinantă și nu tolerează simplificări. Acesta este drumul care ridică praful și nisipul deșertului Los Alamos, unde figura solitară a omului cu pălărie se dizolvă în noapte, arzând în cenușa țigării sale. Vorbim despre omul de știință pe care Carl Schmitt îl menționează în notele sale de jurnal, jucându-se cu cuvintele cu „Pappenheimer”, ceea ce, conform traducătorului González Viñas, înseamnă „trecut familial”.

În acest caz, ar fi necesar un studiu metafizic pentru a explica modul în care unul dintre arhitecții celui de-al Treilea Reich a influențat anumite cercuri de stânga și modul în care o descoperire la fel de importantă pentru știință ca fizica cuantică a servit distrugerii și amenințării lumii în care trăim.

„Sfârșitul lumii” este o analiză profundă care merge dincolo de o simplă narațiune științifică, atingând probleme filozofice și morale complexe legate de dezvoltarea fizicii cuantice și impactul acesteia asupra lumii moderne.