Un studiu de genetică antică dezvăluie originile misterioase ale fenicienilor

Un studiu de genetică antică fără precedent tocmai a clarificat una dintre cele mai mari enigme din istoria occidentului: identitatea civilizației feniciene, prima care s-a extins în Mediterana acum mai bine de 3.000 de ani și a ajuns până în Atlantic.

Istoria acestui popor de navigatori comercianți a fost scrisă aproape în întregime de dușmanii lor, grecii și romanii, care au inventat numele de fenician și punic, respectiv, și i-au pictat ca trădători, asasini și escroci. Romanii au fost cei care, după trei războaie împotriva generalilor cartaginezi — printre care și miticul Hannibal, care a traversat Alpii cu elefanți pentru a asedia Roma — au reușit să distrugă marea metropolă feniciană, Cartagina, în Tunisia actuală, în anul 146 î.Hr. Deși fenicienii au inventat unul dintre primele alfabete, abia dacă au mai rămas texte de-ale lor, deoarece scriau pe papirusuri care nu s-au păstrat. Nici astăzi nu sunt clare legăturile dintre fenicieni, cartaginezi și cultura și civilizația lor, cea punică.

Acum, studiul ADN-ului extras din 210 cadavre vechi de aproximativ 2.500 de ani, găsite în 12 cimitire punice din Cádiz, Málaga, Almería, Ibiza, Sardinia sau Tunisia, a clarificat faptul că locuitorii acestor colonii nu aveau nicio legătură de rudenie cu fenicienii originali din Orientul Mijlociu, deși și-au păstrat limba, cultura, religia și modul de viață bazat pe agricultură și comerț. Este, probabil, primul exemplu de globalizare culturală, spun autorii studiului, care este publicat miercuri în Nature, un reper al celei mai bune științe mondiale.

Rezultatele lucrării arată că punicii din coloniile din vestul și centrul Mediteranei nu au păstrat nicio legătură genetică cu cei din orașele-stat originale din Orientul Mijlociu, precum Tir și Sidon, în Liban. Majoritatea erau descendenți ai încrucișărilor între populațiile locale cu oameni din nordul Africii, precum și din Sicilia și Grecia. Aceste date susțin că cultura feniciană nu s-a extins printr-o migrație masivă, ci prin transmitere culturală și asimilare.

«Lumea cartagineză este prima globalizare cunoscută, care atinge două continente, Europa și Africa», rezumă geneticianul Carles Lalueza-Fox, unul dintre autorii principali ai studiului. În toate siturile punice analizate, inclusiv cele spaniole, se observă o deconectare genetică aproape totală cu originile din Orientul Mijlociu, deși se menține cultura și modul de viață, care a fost îmbrățișat de populațiile locale într-o primă încercare de cosmopolitism. Geneticianul evidențiază exemplul Baria (în Villaricos, Almería), unde ADN-ul mai multor cadavre arată că era o colonie de greci cu un nivel ridicat de endogamie. «Este o comunitate greacă care trăiește într-un oraș punic», subliniază el. Într-unul dintre morminte a fost găsit un ou de struț decorat, ceea ce evidențiază legătura nord-africană a punicilor din peninsula Iberică.

Ou de struț decorat găsit într-un mormânt din necropola punică Villaricos, în Almería.

Geneticianul David Reich de la Universitatea Harvard (Statele Unite) și coautor principal al studiului, subliniază enorma varietate de origini care caracterizează fiecare dintre coloniile analizate. «În fiecare sit vedem oameni cu o mare varietate de origini», explică el într-o notă de presă. «O bună parte din moștenirea genetică este similară cu cea a locuitorilor actuali din Sicilia și Egee, precum și cu cei din Africa de Nord». În ciuda particularităților fiecărei așezări, studiul dezvăluie legături de rudenie între locuitorii unora dintre aceste colonii, precum doi veri de-al doilea care trăiau pe malurile Mediteranei, unul în Cartagina și altul în Sicilia, la mai mult de 200 de kilometri distanță.

Noul studiu înmulțește de 10 ori datele genetice disponibile din lumea punică. Șaptezeci de cercetători din șase țări semnează lucrarea, care a durat cinci ani. Marea Mediterană nu este o regiune bună pentru conservarea materialului genetic de acum mii de ani. În plus, unele dintre rămășițele mortale analizate au petrecut un secol în arhivele muzeelor, precum Muzeul Arheologic Național din Madrid. Și chiar și așa, a fost posibilă colectarea tuturor acestor date, care permit «să dea voce» unei civilizații despre care nu au mai rămas mărturii directe.

Patxi Pérez-Ramallo, cercetător în cadrul grupului de bioarheologie de la Universitatea Liberă din Bruxelles, care nu a participat la lucrare, subliniază importanța acesteia. «Eșantionul utilizat este surprinzător, iar rezultatele, impresionante», este de părere acesta. «Spre deosebire de Imperiul Roman ulterior, nu avem expansiunea feniciană la fel de bine documentată. Și acest studiu contrazice ipotezele arheologice și istorice anterioare care sugerează migrații masive. Ceea ce spune este că a existat în principal o migrație culturală. Roma a ajuns să aibă, deși s-au amestecat cu populațiile locale, un flux clar din peninsula Italică. Acum vedem că, în cazul fenicienilor, fluxul nu provine din Orientul Mijlociu, ci din populațiile din Mediterana centrală și occidentală. Chiar și în vremurile în care Cartagina domina, componenta nord-africană, deși semnificativă, nu este niciodată dominantă. Acest lucru sugerează că expansiunea culturală a fost, poate, prin comerț, asimilând ceea ce ar fi sau se înțelege ca fenician, prin imitație», subliniază el. Lucrarea «acum deschide multe întrebări pentru arheologi și istorici». «De la a ști ce însemna cu adevărat să fii fenician sau punic, până la modul în care aceste culturi își defineau identitatea atunci și cum funcționau cu adevărat coloniile inițiale ale fenicienilor», adaugă el.