Formularea, aparent abstractă, “criza marilor narațiuni de emancipare”

Formularea, aparent abstractă, “criza marilor narațiuni de emancipare”, care se repetă de aproape jumătate de secol, are o expresie practică în indivizi foarte ușor de recunoscut. Dacă în zilele noastre am întreba pe oricare dintre ei despre ceea ce i se pare dezirabil pentru ansamblul societății, este probabil să îi fie mult mai greu să manifeste ceea ce respinge decât ceea ce, efectiv, consideră pozitiv pentru toți.

Chestiunea nu este deloc surprinzătoare. Cel care a rămas fără discursuri globale despre societate` viață și lume` cu greu ar putea argumenta de ce (nu uitați: în absența unui discurs rațional puternic) i se par preferabile anumite obiective. În schimb` situația nu este aceeași pentru convingerile negative` al căror nucleu își are rădăcina în sentimente sau emoții — astăzi` mai ales frica sau ura — pe care individul le trăiește ca dovezi autentice incontestabile.

Nu este deloc surprinzător atunci că propunerile programatice ale formațiunilor politice încearcă să recâștige sprijinul cetățenilor — în mare măsură îndepărtați de ele din cauza fidelității scăzute față de propriile principii fondatoare` precum și din cauza dezinteresului lor față de orice proiect strategic care depășește următoarea convocare electorală — asumându-și tot acest set de refuzuri` și subliniind că și le însușesc ca piloni de bază ai ofertei lor politice. De aici și metafora cu care sunt obișnuiți să fie numite: linii roșii.

Cu toate acestea` nu durează prea mult până când mulți politicieni le depășesc. Nu este rar ca` pentru a justifica o schimbare dificil de explicat fără un anumit grad de jenă` să se folosească de argumentul conform căruia` oricât de mult și-ar fi putut schimba opiniile` nu și-au schimbat niciodată valorile. Imediat` dacă formularea este analizată cu un minimum de atenție` se vede goliciunea argumentului. Cea mai importantă rezervă față de aceasta este de natură practic-politică și ar putea fi enunțată ca întrebare: poate o valoare să funcționeze ca o linie roșie? Nu am avut în trecut suficiente ocazii să vedem până unde cele mai grave regimuri politice sau cei mai atroce dictatori au făcut apel la cele mai nobile valori ca și cum ar fi tocmai cele care definesc cel mai precis natura și practicile lor?

Este evident că faptul că nu mai știm altceva decât ceea ce nu ne dorim nu ne pune în niciun caz la adăpost de dezamăgire. Și nu numai asta` ci s-ar putea chiar afirma că` în cazul în care ar avea loc` o astfel de dezamăgire este mai profundă și mai intensă` în măsura în care își înfige rădăcinile în emoții (pentru că ceea ce știm cel mai clar că nu ne dorim este ceea ce urâm sau de ce ne temem` sau ambele în același timp). Într-adevăr` ce se întâmplă când reprezentanții cetățenilor își încalcă promisiunile` depășesc toate liniile roșii și susțin` sprijină sau acceptă tocmai ceea ce ai lor alegători au avut clar respins? Cu siguranță` acești cetățeni au senzația că sunt violați în emoțiile lor cele mai profunde tocmai de cei în care și-au pus încrederea. Și` cu mare probabilitate` vor ajunge să se îndepărteze de politică sau` mai rău` să se alăture rândurilor celor care o consideră una dintre cele mai mari probleme ale noastre.

Ceva merge foarte prost atunci când cetățenii au ajuns să interiorizeze faptul că nu există nicio modalitate umană de a ști ce le este dat să aștepte și ce nu de la cei pe care i-au considerat ai lor. Abandonând principiile` depășind toate liniile roșii` acei presupuși reprezentanți nu par în măsură să ofere un alt mesaj decât cel care permite confruntarea extremă și permanentă` polarizarea încrâncenată` complet lipsită de conținut` care a devenit normalitatea vieții noastre publice în prezent: suntem cei mai buni` ni se spune` simplu și exclusiv pentru că nu suntem ceilalți.

Formulând lucrurile în acest fel` s-a ajuns să se vorbească ca și cum nu ar mai exista diferență între răul cel mai mic și bine` ca și cum` în fața amenințării permanente a celorlalți` ar fi complet lipsită de sens cerința de responsabilitate` tragerea la răspundere sau autocritica de neocolit. Nu este deloc surprinzător într-un astfel de context că în confruntarea politică s-a normalizat “și tu mai mult”` un argument de o sărăcie extremă care` departe de a scuza` încearcă să minimalizeze` prin comparație cu o alternativă prezentată ca întruchiparea a ceea ce este respins prin excelență` transcendența unei derive erate și inconsecvente.

Dar este evident că faptul că într-un anumit moment un partid se poate comporta ca un partid-cabestru` ca să spunem așa` nu face acceptabilă` și cu atât mai puțin bună` orice răspuns la acesta. A fi coerent și dialogant` dacă suntem de acord că aceasta este atitudinea dezirabilă din punct de vedere democratic la cineva care se confruntă cu un cabestru` nu poate fi înlocuit în niciun caz de practica unui “cabestrismo” de intensitate scăzută` pentru a introduce un neologism pedestru. Definitiv: fără cuvânt și fără propunere` politica dispare` fiind redusă la spectacolul plictisitor — teatru pur pentru actori — al luptei pentru atingerea puterii. Sau pentru a nu o pierde.

Manuel Cruz este profesor de filozofie și fost președinte al Senatului.