În aceste zile, în Chile s-a discutat intens despre fraza ofensatoare lansată de șeful de campanie al lui Evelyn Matthei, care a calificat actualul Guvern drept „atorrante” (termen ce înseamnă vagabond, leneș sau parazit). Deși expresia ar putea părea doar un alt exces retoric în escaladarea campaniei, este util să analizăm conotațiile acestui cuvânt, nu doar dintr-o perspectivă politică, ci și sociologică.

„Atorrante” nu este o simplă critică la adresa gestiunii sau a ideologiei unui Guvern. Este o insultă cu istorie, încărcată de clasism. Originea sa în jargonul lunfardo îl asociază cu vagabondajul, lenea, nerușinarea, dar și cu marginalitatea socială. A numi pe cineva „atorrante” implică mai mult decât a-l acuza de incompetență; înseamnă a-l deposeda de legitimitate, a-l plasa în afara marginilor respectabilității sociale, a-l eticheta ca fiind inutil, ca un parazit.

Fraza nu ofensează doar Guvernul ca actor politic, ci și pe cei care se simt reprezentați de acesta. Pe cei care au văzut în această administrație o fereastră de incluziune sau o promisiune de recunoaștere. Folosirea acestui termen poate fi citită ca un gest de dispreț de clasă, ca și cum un sector social privilegiat ar privi cu dezgust pe cei care nu le împărtășesc codurile, formarea, modul de a se îmbrăca, de a vorbi sau de a locui spațiul public.

Acest tip de discurs nu doar polarizează, ci poate perturba segmente largi ale electoratului. Sectoarele populare, istoric sensibile la stigmatizare, se pot simți direct interpelate și pot răspunde nu cu tăcere, ci cu o pedeapsă electorală. Într-o cursă în care fiecare punct procentual contează, pierderea votului celor care se simt vizați de astfel de adjective poate face diferența între victorie și înfrângere.

Faptul că echipa candidatei Matthei a recurs la acest repertoriu ofensator sugerează disperare și deconectare. Disperare strategică de a capta titluri cu orice preț în ultimele zile de campanie și deconectare socioculturală, prin neevaluarea încărcăturii istorice a insultei și a potențialului său negativ. Ironia este că vocabularul clasist, menit să denigreze adversarul, ajunge să-l portretizeze pe cel care îl emite, lăsând să se vadă mirosul învechit al acelei elite care încă se gândește la Chile ca la curtea din spate a moșiei sale. Este limbajul privilegiului, un exemplu a ceea ce Pierre Bourdieu ar numi violență simbolică, deoarece prin insultă se exercită puterea socială, relegându-l pe celălalt la o poziție inferioară doar din cauza clasei sale.

Dacă presupunem că suntem guvernați de leneși și inepți, ar trebui să atribuim unui lanț de miracole și acțiuni divine realizările concrete pe care le-a obținut acest Guvern în sănătate, locuințe, cheltuieli fiscale, pensii etc. Nu este vorba de a picta Guvernul în culori roz: au existat erori strategice, și serioase. Poate cea mai notoriu a fost așteptarea inexplicabilă a rezultatului procesului constituțional, care i-a determinat să amâne reforme de fond. Dar aceste greșeli, ca orice greșeală umană, sunt și ele lecții, făcând parte dintr-un proces de învățare politică pe care orice lider emergent trebuie să îl parcurgă.

Contestarea se încheie și, printre ecourile cuvântului interzis, rămâne o certitudine: Chile va merge înainte cu sau fără „atorrantes”, dar cu greu va progresa cu aroganțe de clasă. Președintele Boric și echipa sa ar putea îmbrățișa eticheta disprețuitoare și ar putea să o revendice, ceea ce ar fi lovitura de maestru a ironiei politice. La urma urmei, așa cum a scris cândva Galeano, cei care nu sunt nimeni, cei ignorați ai pământului, au și ei dreptul să viseze și să guverneze.

În cele din urmă, insultele trec; realizările și lecțiile rămân. Poate că adevărata răzbunare a celor umiliți (rotos) va fi aceea de a demonstra că, prin muncă, autocritică și apropiere, se poate guverna fără ifosele celor „iluminați”.