Documentarul „Columbia Trăiește!: 25 de ani de rezistență” debutează cu descrierea avalanșei provocate de vulcanul Nevado del Ruiz, care a devastat Armero la 13 noiembrie 1985. Articolul susține că evenimentele de la Palatul Justiției și catastrofa din Armero nu pot fi considerate „tragedii” în sensul grecesc clasic, care implică un destin ineluctabil. Ambele situații, care au dus la mii de victime, ar fi putut fi prevenite.

Textul subliniază că aceste evenimente nu au fost un rezultat al sorții. Informațiile despre iminentul asalt asupra Palatului Justiției de către gruparea de gherilă M-19 erau cunoscute de către comanda militară încă din octombrie 1985, conform raportului Comisiei Adevărului din 2005. În ciuda acestui fapt, măsurile de securitate ale Palatului au fost inexplicabil relaxate, facilitând atacul. Se sugerează chiar că armata, umilită de acțiunile M-19, ar fi putut permite asaltul pentru a-și regla conturile cu inamicul.

Controfensiva forțelor publice în timpul operațiunii de la Palat este descrisă ca o tactică de „pământ pârjolit”, ce a încălcat grav principiile fundamentale ale Dreptului Internațional Umanitar. Aceasta a dus la sute de morți și un număr nedeterminat de dispăruți. Autorul contestă termenul de „reluare” a Palatului, considerând-o mai degrabă o „distrugere și incinerare”.

Nici operațiunea teroristă a M-19, sub pretextul „Operațiunea Antonio Nariño pentru drepturile Omului”, nu poate fi justificată, deoarece a ignorat, de asemenea, principiile DIU. Concluzia generală este că, la 40 de ani de la aceste evenimente, protagoniștii politici și instituționali, alături de membrii insurgenți, rămân incapabili să își asume responsabilitățile istorice. Columbia continuă să trăiască sub o simbioză a politicii cu crima și violența împotriva civililor neînarmați, consolidată de o impunitate aproape totală.

Situația din Armero a fost similară. Avertizările privind erupția vulcanică și posibilele consecințe au fost ignorate de autorități. Refuzul ministrului minelor de atunci de a achiziționa echipamente de monitorizare a vulcanului a contribuit la moartea a peste 25.000 de oameni.

Autorul argumentează că numirea acestor evenimente „tragedii” este nu doar o neglijență semantică, ci o modalitate de a masca identitatea principalilor responsabili politici și militari. Acestea au fost antecedente nefaste pentru politicile ulterioare, precum „securitatea democratică”, care au mascat terorismul de stat și mii de execuții extrajudiciare.

Pentru a rupe acest ciclu și a recâștiga o memorie în apărarea democrației, vieții și securității tuturor, este necesară asumarea adevărului și responsabilității de către toți, începând cu făptuitorii impuniți, care sunt interesați doar să nege trecutul pentru a controla prezentul și viitorul.