Se observă că politicienii apelează adesea la fraze prefabricate pentru a evita realitatea inconfortabilă. Expresii precum „nu totul este permis în politică” sau „nu-mi dați lecții de democrație” nu sunt doar un semn de sărăcie verbală, ci adesea o încercare de a ascunde adevăruri incomode.

În contextul recentelor scandaluri care afectează Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE), declarația partidului privind „toleranța zero” față de corupție este puternic contestată. Faptele arată că niciunul dintre numeroasele scandaluri de corupție care au implicat PSOE (precum cazurile Paco Salazar, Leire Díez, Miguel Ángel Gallardo) nu a fost descoperit prin inițiativa partidului. Toate aceste cazuri au fost aduse la lumină de jurnaliști sau de sistemul judiciar, două contraputeri pe care unii încearcă, în mod ironic, să le califice drept „lovituri de stat”.

Această lipsă de proactivitate a partidului în detectarea comportamentelor nedorite ridică semne de întrebare. De exemplu, când a început investigația judiciară împotriva fostului ministru al Transporturilor, i s-a cerut să renunțe la mandatul de deputat. Însă, este important de reținut că el obținuse acest mandat deoarece PSOE îl plasase pe locul doi pe lista pentru Valencia. Această decizie a fost luată chiar și după ce informații incriminatoare fuseseră deja publicate, informații care astăzi se dovedesc a fi adevărate. Argumentul de atunci se baza pe apelul la o „mașinărie a noroiului”.

Cazul Cerdán nu este diferit. Chiar înainte de anunțarea publică a cazului, Aldama afirmase că i-a predat 15.000 de euro în numerar, iar multe voci avertizaseră președintele partidului cu privire la profilul său. În momentul în care s-a anunțat publicarea iminentă a informațiilor, unii au considerat că cea mai „onestă” strategie era să nege existența documentului și să atace din nou mesagerul. Din perspectiva evenimentelor, „toleranța zero” a unora pare să vizeze mai degrabă realitatea însăși decât corupția.