Pentru cei care urmăresc politica națională de decenii, scandalurile de corupție au devenit, din păcate, o constantă familiară. Acestea lasă o senzație de déjà-vu, ca o piatră de care ne împiedicăm în mod repetat. Unii ar putea spune că este o condiție inerentă naturii umane, o trăsătură inevitabilă a speciei noastre, ceea ce ar sugera imposibilitatea de a ne elibera de ea.

Cu toate acestea, numeroase cazuri de corupție, inclusiv cele recente, se dovedesc a fi rezultatul unor licitații trucate pentru lucrări publice și al traficului de influență. În principiu, nu ar trebui să fie atât de dificil să ne protejăm împotriva proliferării acestor practici prin adoptarea măsurilor de precauție necesare, așa cum s-a întâmplat și în alte situații. Astăzi, cerința de transparență pentru majoritatea operațiunilor care implică administrația publică face aproape imposibil ca persoanele necinstite să recurgă la astfel de practici.

De fiecare dată când subiectul revine în discuție, iar eficacitatea în detectarea venalității politice crește, devine inevitabil să ne întrebăm de ce corupția rămâne atât de prezentă în sistemul nostru democratic. Motivul este simplu: actorii implicați se simt impuni, protejați, iar zonele gri din controlul acestor practici le oferă suficiente garanții. Și, probabil, deși pare contradictoriu, în lipsa unor dovezi copleșitoare, aceștia pot conta întotdeauna pe sprijinul – chiar și provizoriu – al partidului lor. Astfel, golul creat în declarațiile hiperbolice de etică politică cu care le place să se împodobească este imens.

Este important de subliniat că regimul franchist a fost un teren fertil pentru corupție, un aspect care abia acum începe să fie pe deplin analizat în dezbaterea publică. Absența mecanismelor de control și a unei prese libere în timpul dictaturii a favorizat o venalitate adesea rudimentară și pitorească, așa cum a fost ilustrată în filmul „La escopeta nacional”, dar și o corupție mai serioasă și structurală, legată de urbanism, care a contribuit la aspectul inestetic al orașelor și al liniei de coastă.

Ceea ce este cu adevărat dureros este că multe dintre aceste practici s-au transferat în perioada Tranziției. Acesta este probabil cel mai întunecat aspect al său, deoarece a contribuit, printre altele, la finanțarea partidelor politice. Inerțiile franchismului persistă în epoca ulterioară și, așa cum știm bine, își extind tentaculele până în zilele noastre, corupția rămânând una dintre cele mai vâscoase reziduuri ale sale. Diferența dintre corupția structurală și apariția unor cazuri izolate este una majoră. Dar dacă suntem îngrijorați că franchismul ar putea continua să câștige o anumită legitimitate, trebuie să exorcizăm prin toate mijloacele posibile ideea că se poate recurge la un “și tu la fel”, aplicat acum contrastului dintre sistemele politice. Toleranță zero este singura cale.