Sentința Curții Supreme, care atribuie scurgerea de informații fie acuzatului, fie unei "persoane din anturajul său", sugerează că "e-mailul filtrat a trebuit să iasă de la Parchetul General al Statului". Cu toate acestea, hotărârea nu clarifică în niciun moment dacă condamnarea este pentru scurgerea unor e-mailuri ale avocatului presupusului infractor fiscal Alberto González Amador, sau pentru emiterea unei note informative care dezmințea zvonul conform căruia i se refuza "de sus" un acord favorabil cu Parchetul.

Dacă acuzatul, Álvaro García Ortiz, ignora pentru ce era judecat, apărarea sa era grav compromisă. Această deficiență, considerată o atingere fără precedent adusă dreptului la apărare într-un stat de drept, va trebui probabil restabilită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a cărei autoritate este superioară oricărei instanțe supreme.

De asemenea, s-a constatat o eroare în articolul din Codul Penal invocat pentru condamnare. Sentința se referă la "infracțiunea de divulgare a datelor rezervate, art. 417.1", deși orice student la drept știe că această infracțiune este stipulată în articolul 197.2. Această inexactitate, fie că este o erată, o ignoranță sau o confuzie mentală, este o problemă gravă, deoarece meseria de judecător impune cea mai mare precizie cu privire la norma încălcată și justificarea pedepsei. Absența unei astfel de precizii ar putea fi un motiv de nulitate.

În plus, majoritatea completului a condamnat pentru ambele fapte — atât scurgerea, cât și nota informativă — fără a prezenta probe concrete, bazându-se pe o presupusă "unitate de acțiune". Cu toate acestea, nicio acțiune delictuală nu a fost justificată, ci doar sugerată. Atribuirea scurgerii acuzatului a fost făcută într-o manieră anonimă, ambiguă și eterică, fără a identifica clar o persoană anume. Curtea a invocat un "cadru probatoriu solid, coerent și concludent", care, în realitate, pare a fi un cadru de simple suspiciuni, lipsit de dovezi reale.

Publicarea notei informative a fost, de asemenea, considerată delictuală, pe motiv că "datoria de confidențialitate nu dispare prin faptul că informația cunoscută în virtutea funcției a fost deja tratată public". Acest lucru contrazice însă o decizie anterioară a camerei de admitere din 15 octombrie 2024, care stipula că "nu exista informație revelată, având în vedere cunoștința publică a faptelor".

Principiul latin "Adversus factum suum quis venire non potest" – "Nimeni nu poate merge în mod valid împotriva propriilor sale acțiuni" – pare să sublinieze contradicțiile și inconsecvențele din decizia Curții Supreme, inclusiv în comparație cu propriile sale hotărâri anterioare.