Ascultând anunțul numirii noului Papă, mulți ar putea, pentru câteva clipe, să aibă iluzia, falsă și fericită, că latina este încă limba franca internațională care a fost odinioară. Faptul că protodiaconul Bisericii Catolice a rostit în lume, cu acea latină ecleziastică pronunțată în stil romanic de la Vatican: „Annuntio vobis gaudium magnum; habemus papam” (adică „vă vestesc o mare bucurie; avem papă”) a readus, pentru o zi, puțin din limba mamă care ne-ar oferi atâta cultură dacă am cunoaște-o mai bine. Nivelul modest de latină cu care rămânem se mulțumește să înțeleagă partea finală a anunțului, „habemus papam”, care, în iureșul mediatic, se traduce rapid: „Avem papă”. Traducerea este corectă, dar implicația care derivă din ea, mă tem, nu este.

Da, avem papă, iar în latină, această numire era anunțată cu verbul folosit tipic pentru a exprima posesia: habere, același care astăzi este folosit în franceză (avoir) sau italiană (avere) pentru aceeași noțiune. Dar nu toate limbile născute din latină au păstrat acest verb pentru posesie: în portugheză, catalană și spaniolă, printre alte limbi romanice, posesia se exprimă nu cu moștenirea lui habere, ci cu cea a lui tenere. Și aceasta nu este o schimbare minoră.

Ambele verbe, habere și tenere, existau în latină. Primul era mai generalizat; cu tenere, mult mai puțin folosit, se exprima că ceva era ținut în mâini, apucat. Aceasta este valoarea care se regăsește astăzi când rugăm pe cineva să ne țină geanta. Tenere avea utilizări posesive foarte secundare, dar vorbitorii înțeleg ce le convine: a avea un obiect în mâini a devenit, prin extensie, a-l controla sub stăpânirea noastră și tenere a început să fie folosit și ca verb de posesie.

Limbile seamănă cu partidele politice, cărora nu le plac dublele conduceri. Dacă două elemente aparent exprimă același lucru, se vor specializa în cele din urmă sau unul dintre ele va dispărea. Aceasta s-a întâmplat cu cele două verbe de posesie cât timp spaniola le-a menținut în viață: unul, haber, s-a specializat în exprimarea posesiei entităților abstracte, iar celălalt, tener, era folosit pentru lucruri concrete. Se avea speranță, dar se avea o pălărie, de exemplu. Erau două extreme ale aceleiași noțiuni, posesia, iar distribuția nu era absolut rigidă, dar, în timpul acestei dualități, era clar că se aveau unele lucruri și se aveau altele, că haber era generic și tener nu și că nu era același lucru a obține sau a avea ceva cu a-l ține și, prin urmare, a-l menține, a-l manevra sau a te bucura de el.

Nimic nu este etern, desigur, nici la Vatican, nici în limbă. Distribuția acestor două verbe a început să fie alterată în secolul al XV-lea și, până în secolul al XVI-lea, tener a fost câștigătorul bătăliei, cel care a preluat întregul teren al posesiei în spaniolă. Astăzi folosim haber ca verb auxiliar („habían elegido” - aleseseră) și pentru a spune că ceva există („hay papa” - este papă, „hay un cónclave” - este un conclav), dar nu pentru posesie, care se exprimă în spaniolă cu tener. Nu va fi prima dată când noul șterge vechiul în limbă.

Acumularea posesivului într-un singur verb nu implică pierderea nuanțelor din interiorul oricărui act de posesie, implică faptul că le exprimăm altfel, dacă știm să le distingem. Și trebuie să le distingem. Când l-am văzut pe noul Papă, m-am gândit câte forțe și persoane diferite, câte tabere și grupuri diferite încep să se mobilizeze după „habemus papam”, pentru a obține propriul lor „tenemus papam”, pentru a încerca să-l apuce, să se bucure de el sau să-l manevreze, să-l aibă de partea lor.

Mă gândesc la cei care vor să obțină funcții și prelațiuni. Mă gândesc la cei care ideologic vor să-l câștige pentru a schimba ritmul reformelor pe care Biserica, uneori cu accelerare, alteori cu precauție, le-a avansat de la sfârșitul secolului XX în încercarea de a nu divorța (și nu folosesc verbul cu subînțelesuri) de societate. Dar mă gândesc și la ce putem obține din Europa de la acest Papă american cu suflu hispanic. Papalitatea nu este doar o conducere ecleziastică din care derivă un model moral, Vaticanul este mai mult decât un stat și a avea un nou Papă deschide posibilitatea unei noi poziționări pe tabla relațiilor internaționale. Acest Papă poate fi o voce distinctă în jocul de forțe al politicii mondiale, unde Europa nu mai are nici o singură limbă, nici un singur purtător de cuvânt, nici un balcon de autoritate la care să se privească cu așteptare, unde în ultima vreme Europa pare să nu aibă, ci să fie avută. După ce am avut, în sfârșit, un nou Papă, sper ca să-l putem avea de partea noastră și să-l câștigăm pentru cauza europeană.