În câteva cuvinte
Pe fondul schimbărilor geopolitice și al provocărilor din partea SUA, Rusiei și Chinei, Germania își caută un nou curs extern. Sub potențiala conducere a lui Friedrich Merz, Berlinul trebuie să reechilibreze relațiile cu Vestul și Estul, vizând o autonomie europeană sporită și securitate pe termen lung, cu implicații directe pentru Ucraina și regiune.
Germania, un pilon tradițional al stabilității europene, se confruntă cu provocări geopolitice semnificative. Pe fondul ascensiunii extremei drepte (AfD) și al divergențelor interne ale UE pe teme precum Ucraina, Israel, migrația și finanțarea apărării, direcția viitoare a politicii externe a Berlinului devine incertă. Relația cu Statele Unite, mai ales în perspectiva unei posibile reveniri a lui Donald Trump la Casa Albă, adaugă un strat suplimentar de complexitate.
Încotro se îndreaptă Germania sub potențiala conducere a liderului CDU, Friedrich Merz, și cum ar trebui să-și redefinească relația cu Washingtonul? Pentru a înțelege pe deplin miza, este util să analizăm trei momente cheie ale politicii germane și europene postbelice, în care relația cu SUA a jucat întotdeauna un rol determinant.
Primul moment a fost marcat de consensul constituțional de la Bonn și adoptarea Legii Fundamentale în 1949. Sub tutela Washingtonului, RFG și-a limitat forțele militare și a internalizat treptat un anumit „patriotism constituțional”. „Prietenul american” a fost arhitectul inițial al „miracolului german”, plasând RFG în centrul NATO și al lumii occidentale, ca un pilon al hegemoniei americane.
Al doilea moment a fost „Politica de Est” (Ostpolitik), promovată de cancelarul social-democrat Willy Brandt după 1969. Ostpolitik a deschis calea spre destindere (détente) și coexistență cu RDG și sfera de influență sovietică. Această politică vizita o Europă „de la Atlantic la Urali”, viziune ce a stat, parțial, la baza conceptului „casei comune europene” a lui Mihail Gorbaciov și a reunificării Germaniei în 1990. Extinderea NATO și a UE a urmat. Cu toate acestea, pe durata Războiului Rece și până azi, Washingtonul a privit întotdeauna cu reticență o veritabilă autonomie europeană pe flancul estic.
Al treilea moment a fost „Schimbarea de epocă” (Zeitenwende) a cancelarului Olaf Scholz, ca răspuns la invazia rusă din Ucraina din februarie 2022. Aceasta a însemnat o rectificare a vechiului consens de la Bonn: Germania și-a asumat un rol de lider în UE și NATO, investind 100 de miliarde de euro în apărare. A marcat, de asemenea, sfârșitul Ostpolitik tradiționale, Berlinul rupând legăturile cu Rusia lui Putin. Însă premise centrale ale Zeitenwende, precum dependența de „prietenul american” și de NATO, au devenit rapid depășite, mai ales în contextul incertitudinii legate de SUA sub Trump.
Europenii se confruntă cu un gol strategic și identitar. Administrația Trump 2.0 a indicat clar că „America First” este o realitate. Washingtonul nu va mai consulta Europa în probleme importante. Paradoxul este că SUA indică UE drumul spre autonomia strategică, dar acest drum este presărat cu mine tarifare și digitale. În acest context, cum ar trebui să arate noua ordine germană și europeană?
Zeitenwende pare să fi eșuat, iar potențialul cancelar Merz dorește să reinventeze „Europolitica” (Europolitik). Aceasta presupune o voință de realiniere între Berlin, Paris și Bruxelles. Există semne negative (precum gestionarea migrației sau finanțarea energiilor curate), dar și oportunități (piața unică, noi fonduri). Succesul depinde de două lucruri: dacă Germania va conduce politic UE, stimulând industria și tehnologia la nivel european, și dacă cheltuielile militare vor urma o strategie rezonabilă, nu un militarism excesiv.
Berlinul ar trebui să-și schimbe abordarea tradițională de guvernare din centru, renunțând la rigiditatea unanimității și atlantismului. Aceasta nu va elimina automat dublul standard (Gaza vs. Ucraina), dar ar putea introduce alte dinamici interne. Totuși, Europolitica și drumul spre „independența” Europei nu trebuie să ducă la un conflict cu SUA. Merz se va confrunta cu presiuni din partea lui Trump și a sectorului auto; va trebui să negocieze tarife, gaz lichefiat și achiziții militare, adaptând în același timp tehnologia germană pentru a produce mai multe tancuri, drone și cipuri.
Cu toate acestea, doar Europolitica nu va fi suficientă. Odată ruptă încrederea transatlantică, Europa trebuie să-și reorienteze treptat atenția către flancul estic, resetând relațiile cu Rusia și China. Istoria recentă (relația cu RDG, scandalurile legate de Gazprom, eșecul acordurilor de la Minsk, dependența tehnologică de China) arată dificultățile. Poate că este momentul să redefinim Ostpolitik în două dimensiuni.
Una este cea identitară. La fel ca pe vremea lui Helmut Kohl, unitatea politică a Germaniei și a Europei rămâne o chestiune „existențială”. Ne place sau nu, statele federale, lideri precum Orbán, Fico, Kaczyński – și noii „beliciști” – sunt tot Europa. De pe poziții democratice ferme, Berlinul și Bruxelles-ul trebuie să vindece rănile interne. Simplul „cordon sanitar” și apelul la „valori” nu sunt de ajuns; este necesar să ascultăm mai atent cerințele cetățenilor.
A doua dimensiune este cea strategică, pe termen mediu și lung. Aici, „destinderea” apare ca necesară pentru o soluție rezonabilă a războiului din Ucraina. Evident, nu pe termen scurt, când este nevoie de forță, dar ca orizont pe termen lung. Chiar și Scholz, în Zeitenwende, recunoștea că securitatea Europei nu poate fi atinsă în opoziție cu Rusia. Vor înțelege acest lucru Merz, Macron sau Comisia Europeană? UE are o marjă mică de manevră. Rusia este în brațele Chinei, iar ambele au sprijinul unei părți a Sudului Global. Cu realism și apărându-și interesele, Europa trebuie să reconstruiască un dialog diferențiat cu Kremlinul și Beijingul. Improvizația, anxietatea nucleară sau eurocentrismul galopant nu vor duce la bun sfârșit.
Și Ucraina? Unii consideră că UE a pierdut războiul din cauza strategiei slabe și a ghinionului. Totuși, Europa mai are timp să câștige pacea și să contribuie la reconstrucție. În puncte diverse precum Ankara, Beijing, Brasilia sau Riad, s-ar putea găsi sprijin pentru o „pace justă și durabilă”. Dar o astfel de pace va fi rezultatul unui proces lung. O nouă arhitectură de securitate europeană necesită răbdare, finețe diplomatică și o viziune largă. În acest sens, o mare Conferință de Securitate sub impuls european, similară cu cea de la Helsinki (1973) dar cu caracter global, multipolar, ar fi binevenită. Și, așa cum știu companiile germane, această nouă ordine nu poate fi gestionată ignorând China. Trump discută direct cu Moscova și Beijing despre Ucraina, arme nucleare, semiconductori, inteligență artificială sau Taiwan. UE ar trebui să se adapteze regulilor noii ordini: să renegocieze totul și cu toți, pentru a nu rămâne în afara jocului.
Așadar, nici Westalgie (nostalgia umbrelei americane), nici Ostalgie (nostalgia unui Orient autoritar). Avem nevoie de mai multă Europolitik și de o Ostpolitik mai bună și redefinită. În partea a doua din „Faust” a lui Goethe, Mefistofel spunea: „Cine poate concepe ceva, nebunesc sau rațional, ce nu a fost deja conceput de strămoșii noștri?”
