Am trăit nopţi de angoasă în unele cartiere din Girona, dar am forţat uitarea lor. Există episoade în viaţă pe care le dorim izolate şi sporadice, dar, oricât de mult am tânji după asta, ele nu vor înceta să persiste. Răspund unor condiţii care se manifestă mai devreme sau mai târziu; în cel mai rău caz, cu o violenţă neaşteptată. S-a întâmplat acum câteva zile cu tulburările nocturne din Salt, şi ulterior cu revolte în Font de la Pólvora şi Vila-Roja. În ambele cazuri, declanşatorul a fost o evacuare, dar ulterior episoadele de violenţă au depăşit problema locativă.

Uităm cât mai repede posibil ceea ce ne doare, până când ne loveşte din nou şi din nou. Se întâmplă la fel cu secetele, cu inundaţiile sau cu altercaţiile violente juvenile. Odată ce conflictele au trecut, o mantie de tăcere se aşterne peste ele, ca şi cum nu am vrea să vedem ameninţarea latentă pentru că ne este teamă. Nimeni nu a mai vorbit despre Girona, cu excepţia extremei drepte pentru a aprofunda discursul său împotriva imigraţiei. Vom aştepta fără să facem nimic până la următorul episod de violenţă? Ştim că tulburările nu au avut loc din solidaritate cu cei evacuaţi, ci, fundamental, din furie. Există o stare de nemulţumire mocnită care are nevoie doar de o mică scânteie pentru a exploda.

Condiţiile structurale de precaritate, speculaţie imobiliară şi lipsă de protecţie socială alimentează aceste conflicte şi este urgent să le inversăm. Dar adevărul este că, fără canale eficiente pentru a-şi exprima nemulţumirea, tinerii găsesc în violenţă o formă de a-şi face vizibilă starea de rău.

Ştim că percepţia justiţiei este cheia acceptării normelor şi deciziilor. Când se întâmplă contrariul sub formă de inegalitate, se activează principiul privării relative, în care comparaţia socială este trăită ca o nedreptate, deoarece predomină percepţia de a fi privat de bunuri (printre care locuinţa) în timp ce alte persoane se bucură de ele.

În faţa protestului colectiv, răspunsul poliţienesc nu este suficient. Sunt necesare iniţiative comunitare orchestrate de specialişti în ştiinţe psihosociale, în sinergie cu entităţile locale, pentru a ţese o reţea de integrare culturală care să cuprindă toate colectivele. Este vitală implicarea lor, să se simtă artizani ai destinului comun. Este urgentă, de asemenea, implementarea unor programe care să formeze identitate şi coeziune socială, orientate către obiective comune. Merită amintită aici o bună practică a Primăriei din Barcelona, care a reuşit să evite ca unele bande nou sosite să se instaleze în delincvenţă. Printre diversele acţiuni, remarc cea a Ateneului Popular din Nou Barris, care a unit bandele rivale ireconciliabile ale Ñetas şi Latin Kings într-un singur proiect: muzica. Ne rămâne discul lor «Unidos por el flow» pentru a ne aminti că integrarea este posibilă, chiar şi în circumstanţe adverse.

Scriitoarea Virginia Woolf a lăsat scris în jurnalul său: «Viitorul este întunecat, ceea ce este, în general, cel mai bun lucru pe care viitorul îl poate fi». Poate că nu-i lipsea dreptatea, dar, ceea ce ştim sigur este că nu există viitor posibil fără a deschide ochii, cei fizici şi cei simbolici, fără conştiinţa prezentului şi a viitorului. Şi că mai bine prevenim acum, cât încă putem.

*Text bazat pe analiza Sarei Berbel, doctor în Psihologie Socială şi consilier strategic.*