Absența lui Juan Carlos I de la celebrarea a 50 de ani de la proclamarea sa ca monarh în Spania, care a avut loc recent, subliniază o perioadă complexă a domniei sale. Regele emerit, care a domnit timp de 39 de ani, trăiește în Abu Dhabi din 2020. Mutarea sa a fost menită să protejeze imaginea monarhiei de "repercutarea publică" a "anumitor evenimente" din "viața sa privată". Cu toate acestea, el descrie acum această situație ca o "vânătoare de vrăjitoare" și o "expatriare forțată" în memoriile sale, a căror publicare a fost amânată la cererea fiului său, Regele Felipe VI.

La 87 de ani, Juan Carlos de Borbón probabil nu și-a imaginat că va asista la aniversarea a 50 de ani de monarhie spaniolă de la distanță, prin televiziune. Niciodată nu a crezut că va abdica, crezând că "regii mor, nu abdică", dar o serie de scandaluri care au depășit viața sa privată i-au slăbit considerabil poziția. Domnia sa poate fi împărțită în trei etape majore: Tranziția, beneficiile loviturii de stat din 23-F și supraprotecția, și sfârșitul "juancarlismului".

Prima etapă: Pilotul și copilotul schimbării

Când Franco l-a numit "succesor cu titlu de rege" în 1968, a rupt linia dinastică din cauza neîncrederii în tatăl lui Juan Carlos, Don Juan, datorită "tendințelor sale liberale". Juan Carlos, cel mai tânăr șef de stat din Europa la acea vreme (37 de ani), a moștenit puterile dictatorului, la care a renunțat aproape trei ani mai târziu, urmărind să "domnească 30 de luni pentru a putea domni 30 de ani". Tranziția a început cu demisia lui Carlos Arias Navarro și alegerea lui Adolfo Suárez de către rege ca președinte, în iulie 1976. Suárez și Regele au devenit "pilotul și copilotul schimbării", deși opiniile despre rolurile lor specifice diferă. În ianuarie 1977, a intrat în vigoare Legea pentru Reforma Politică, în aprilie PCE a fost legalizat, iar în iunie au avut loc primele alegeri generale democratice.

În timpul dezbaterii constituționale, Santiago Carrillo, liderul PCE, l-a apărat pe Juan Carlos, afirmând: "Oferim un credit de încredere unui tânăr care dă semne că se identifică mai mult cu Spania de azi decât cu cea din trecut." Astfel s-a născut "juancarlismul". Anii mai târziu, Felipe González, primul președinte PSOE, a explicat fenomenul: "Nu știm dacă această țară a acceptat sau nu Monarhia, știm doar că până acum l-a acceptat de bunăvoie pe Juan Carlos, care se bucură de cel mai mare consens imaginabil."

Cu timpul, Juan Carlos s-a distanțat de Suárez, care a demisionat în ianuarie 1981. Demisia nu a oprit însă tentativa de lovitură de stat din 23-F. În noaptea de 23 spre 24 februarie, Juan Carlos I a transmis un mesaj televizat, îmbrăcat în uniforma de căpitan general, condamnând acțiunea și reafirmând angajamentul său față de ordinea constituțională. Intervenția sa a fost crucială pentru eșecul loviturii de stat și a consolidat și mai mult "juancarlismul".

Beneficiile loviturii de stat din 23-F și supraprotecția

Anul 1992, cu Jocurile Olimpice de la Barcelona și Expoziția Universală de la Sevilla, a fost un an de glorie pentru Spania, iar Juan Carlos I a fost considerat un factor cheie în prestigiul internațional al țării. Documentarul britanic realizat de Selina Scott în acel an a consolidat imaginea unui monarh apropiat de oameni, un "rege campechano". Trei decenii mai târziu, însă, imaginea sa a fost șifonată de dezvăluiri despre donații către fosta sa amantă Corina Larsen și conturi în paradisuri fiscale. O secvență virală dintr-un interviu din 1992 îl arată pe rege declarând că "este important ca un rege să plătească impozite ca toți spaniolii".

Frica de o revenire la dictatură, evidentă după 23-F, și carisma lui Juan Carlos I au favorizat o supraprotecție a monarhului care, pe termen lung, i-a fost dăunătoare. Mulți l-au considerat un erou, ceea ce l-a făcut să "piardă simțul realității și să aibă un sentiment de impunitate absolută, crezând că este intangibil".

Declinul

„Creditul” acordat lui Juan Carlos I a început să se epuizeze în 2012, când publicul a descoperit că regele își rupsese șoldul la o vânătoare de elefanți în Botswana alături de amanta sa, în timp ce Spania se confrunta cu o criză economică severă. Această întâmplare, alături de dezvăluirile despre afaceri suspecte și legături cu societăți offshore, a marcat un "înainte și un după". Sub presiunea opiniei publice, Juan Carlos I a rostit cele 11 cuvinte devenite celebre: "Îmi pare foarte rău. Nu se va mai întâmpla."

„Juancarlismul” a început să se disipeze rapid, reflectat în sondajele secrete ale Casei Regale. Scandalul Nóos, care a dus la încarcerarea ginerelui său, Iñaki Urdangarin, pentru diverse infracțiuni fiscale și de corupție, a subminat și mai mult încrederea publicului. Inițiativele de transparentizare, cum ar fi publicarea conturilor instituției, au adus în discuție lipsa de informații despre patrimoniul personal al monarhului și daruri controversate, precum un iaht de 18 milioane de euro.

Odată cu consolidarea democrației și cererea crescândă de transparență, au început să apară titluri despre lipsa de exemplaritate a monarhului, trecându-se de la viața privată la analiza conturilor și patrimoniului său. În iunie 2014, Juan Carlos I a abdicat în favoarea fiului său, Felipe VI, care în 2020 a renunțat la moștenirea sa și i-a retras alocația anuală. Miniștrii din diverse guverne au recunoscut un eșec colectiv în controlul șefiei statului, iar unii au atribuit comportamentul său "lipsurilor" din copilărie și "panicii" de a nu se mai exila. Cu toate acestea, mulți consideră că regele emerit este "incapabil să admită cenzura socială" pentru acțiunile sale, iar abdicarea a fost inevitabilă în fața scandalurilor iminente. "A pierdut tot ce a câștigat și nu există nicio revendicare posibilă", concluzionează comentatorii, dorindu-și totuși ca Juan Carlos I să-și regularizeze situația fiscală și să se întoarcă în Spania.