În câteva cuvinte
Articolul analizează rolul complex al lui Juan Carlos I în tranziția Spaniei la democrație, subliniind condiționalitatea sprijinului său pentru menținerea monarhiei și consecințele procesului "de la lege la lege". Este prezentată o perspectivă critică asupra contribuției sale, în contextul acuzațiilor recente de corupție.
La 50 de ani de la moartea lui Franco, încoronarea lui Juan Carlos I și începutul Tranziției spaniole, figura fostului rege, odinioară un simbol politic incontestabil, este acum puternic contestată. Reputația sa a fost afectată de dezvăluiri privind infracțiuni monetare, averi în paradisuri fiscale și "cadouri" scandaloase de la monarhiile din Golf, evenimente care au culminat cu abdicarea sa în 2014 și mutarea la Abu Dhabi.
Apărătorii monarhiei subliniază rolul crucial al lui Juan Carlos I în democratizarea Spaniei, considerând că contribuția sa politică eclipsează slăbiciunile personale. Ei susțin că regele a renunțat la puterile extinse moștenite de la Franco în favoarea democrației, având o viziune istorică similară cu cea a procurorilor franchiști care au aprobat legea reformei politice.
Totuși, realitatea a fost mai complexă. Deși regele a susținut democrația, prima fază a Tranziției (1975-1977) a fost profund condiționată de nevoia de a compatibiliza democrația cu menținerea instituției monarhice. Juan Carlos I era dispus să reformeze regimul lui Franco, dar nu să pună sub semnul întrebării monarhia însăși.
Contextul geopolitic a jucat un rol esențial: o monarhie autoritară nu ar fi supraviețuit în Europa Occidentală. Regele era conștient că o democrație stabilă era condiția necesară pentru supraviețuirea monarhiei. Dilema sa provenea din jurămintele repetate de loialitate față de legile fundamentale ale franchismului. O ruptură directă ar fi putut provoca o revoltă militară sau un referendum privind forma de guvernământ, un risc pe care regele nu și-l putea asuma.
Soluția a fost o formulă "de la lege la lege", o reformă politică realizată prin legalitatea franchistă, care a permis alegeri libere fără a rupe jurământul. Această abordare, însă, a avut consecințe semnificative: ritmul și amploarea schimbărilor au fost decise de reformiștii franchiști, cu o participare minimă a opoziției. De asemenea, a garantat impunitatea elitelor franchiste și a împiedicat o dezbatere deschisă despre dictatură.
Deși Spania ar fi devenit, probabil, o democrație în acei ani, calea urmată nu a fost singura. Regele a favorizat democrația, dar a făcut-o printr-o schimbare politică subordonată monarhiei, ceea ce a făcut ca fundațiile democratice să nu fie la fel de solide pe cât ar fi putut fi.
