Primele decenii ale secolului al XX-lea au reprezentat o perioadă tumultuoasă în Spania, marcată de ascensiunea fără precedent a anarhismului. Biografia liderului muncitoresc catalan, Juan Peiró, scrisă de fiul său José și promovată de nepoata sa Amapola, dezvăluie o viață plină de pericole și angajament.

Peiró a supraviețuit cel puțin trei tentative de asasinat. Între 1917 și 1923, Barcelona a fost teatrul unui război subteran între asasinii plătiți de patronat și anarho-sindicaliștii din CNT, o organizație în plină expansiune, din care Peiró era un membru proeminent.

Patronatul, în complicitate cu autoritățile, încerca să rezolve "chestiunea socială" prin angajarea de mercenari pentru a asasina liderii sindicaliști. De două ori, asasinii bandei lui "El Pancheta" l-au căutat pe Peiró între muncă și casă, dar nu au reușit să-l ucidă. A treia tentativă a fost evitată accidental. Peiró trebuia să se întâlnească la cafeneaua El Tostadero din Barcelona cu Salvador Seguí, poreclit "Noi del Sucre", și colegul său Francisco Comas. Peiró nu a ajuns la timp, deoarece a cinat acasă mai târziu decât de obicei. S-ar fi alăturat ulterior, la sediul sindicatului. Însă, la ieșirea din bar, pe strada Cadena din cartierul El Raval, Seguí și Comas au fost împușcați mortal. „Bunicul meu ar fi fost ucis și el”, afirmă nepoata sa, Amapola Peiró.

Este impresionant să cunoști poveștile celor care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, au luptat împotriva exploatării, având totul împotriva lor: patronatul, guvernul, Biserica, burghezia, forțele de poliție, întregul sistem. Erau frecvent închiși, familiile lor sufereau de foame în timpul grevelor (unii mureau de boli sau de foame), erau torturați sau victime ale atentatelor. Dar continuau. Aveau puțin de pierdut.

Una dintre aceste vieți a fost cea a lui Juan Peiró (cunoscut și sub numele de Joan), o figură marcantă a CNT. Acum este publicată cartea scrisă de fiul său José Peiró, decedat în 2005. Fiica lui José și nepoata lui Juan, Amapola Peiró, în vârstă de 75 de ani, născută și rezidentă la Paris, a vizitat Madridul pentru a vorbi despre moștenirea familiei sale. „Îmi amintesc, încă din copilărie, cum tata tasta în puținele sale momente libere, pentru că a avut slujbe foarte grele, povestea bunicului meu”, povestește ea.

Născut în 1887, Juan Peiró a început să lucreze în industria sticlei la vârsta de opt ani și a fost analfabet până la 22 de ani, când a decis, în mod autodidact, să se închidă în fiecare seară pentru a învăța să citească și să scrie. „Îl umilea faptul că nu putea citi pamfletele sindicatului”, spune nepoata sa, care îl definește ca un om simplu, extrovertit, foarte sociabil, amator de coride și pantomimă. A prins gust pentru litere: a publicat mai multe cărți, o infinitate de articole și a condus publicații precum La colmena obrera, El vidrio sau Solidaridad obrera, ziarul CNT.

În sindicalism s-a remarcat când, în mod neașteptat, a luat cuvântul într-o adunare a companiei de sticlă Costa i Florit pentru a apăra un coleg concediat, iar acest drum l-a condus să devină secretar general al CNT și chiar ministru al Industriei în Republica, deja în război, în guvernul. „Cele două lucruri fundamentale pe care Peiró le-a făcut ca ministru sunt procesul de ‘naționalizare’ sau ‘socializare’ a marilor companii de energie, nu sub control etatist, ci muncitoresc, și crearea unei bănci industriale care să profite de beneficiile industriilor publice pentru a le sprijini pe cele deficitare”, subliniază Emili Cortavitarte, președintele Fundației Salvador Seguí. Anarhist și ministru? „El nu a vrut niciodată”, spune Amapola, „a trebuit să o facă pentru a respecta disciplina sindicală: așa se decisese”.

Una dintre marile teme ale vieții lui Peiró au fost disputele interne, între facțiunea „moderaților”, sindicaliști revoluționari sau "trentisti" (după Manifestul celor Treizeci, din 1931) și facțiunea anarhiștilor radicali din Federația Anarhistă Iberică (FAI). Printre primii se numărau Peiró, Seguí, Ángel Pestaña. Printre ceilalți, Federica Montseny, Juan García Oliver sau Buenaventura Durruti. „Bunicul meu și ai săi nu doreau o CNT supusă FAI, doreau sindicalism pentru lumea muncitorească, oameni de orice ideologie și din orice parte a Spaniei, nici măcar nu era necesar să fie anarhiști”, spune Amapola Peiró.

Exemplul transformator pentru Peiró a fost cooperativa muncitorească Cristalerías de Mataró, pe care a condus-o și căreia i-a dedicat o mare parte din eforturile sale. Aceasta era o dovadă că ideile anarho-sindicaliste puteau funcționa. Fondată de muncitori concediați din alte fabrici pentru că erau revoltați, toți primeau același salariu, atât bărbații, cât și femeile, familiile își păstrau salariul chiar dacă muncitorii erau închiși din motive politice (lucru obișnuit), iar copiii studiau într-o școală inspirată de ideile raționaliste. Cooperativa a funcționat și a persistat. „Făcea o muncă atât de bună încât franchismul nu a închis compania, deși nu a continuat la fel. A produs becuri până în anii nouăzeci, când s-a închis din cauza concurenței Phillips”, adaugă Amapola.

După război, Peiró s-a exilat la Paris, unde a coordonat JARE. A fost interceptat încercând să fugă de ocupația nazistă, a fost încarcerat în închisori franceze și germane până când Serrano Suñer, cumnatul lui Franco, l-a adus în Spania. La procesul său a fost apărat de mai multe persoane de dreapta, deoarece se opusese întotdeauna exceselor și masacrelor din spatele frontului, așa cum este relatat în cartea de Josep Benet. „Regimul i-a oferit să schimbe tabăra și să ocupe un post în Sindicatul Vertical al franchismului, dar Peiró a ales moartea înainte de a renunța la principiile sale”, spune Cortavitarte. A fost declarat vinovat pe 21 iulie 1942 și executat trei zile mai târziu, împreună cu alți șase cenetiști, în poligonul de tir din Paterna, Valencia.

Ce a mai rămas din acele generații de anarhiști iluștri? „Putem găsi în ele un reper, nu pentru a reproduce același lucru, pentru că societățile se schimbă, dar pentru a urma ideea că clasa muncitoare trebuie să se emancipeze singură, și că nu este atât o chestiune de leadership, ci una culturală și tehnică. Și lipsește etica în sindicalismul actual. Peiró s-a întors la munca sa după ce a fost ministru. Trebuie să fii coerent cu ceea ce reprezinți”, adaugă Cortavitarte.