Recent, a avut loc un eveniment care părea de neconceput în urmă cu câteva luni: Guvernul spaniol, prin ministrul de Externe, José Manuel Albares, a recunoscut, deși vag, că istoria comună dintre Mexic și Spania a avut „lumini și umbre”.

Albares a declarat că istoria, ca orice istorie umană, a inclus „durere și nedreptate față de popoarele indigene. A fost nedreptate, este corect să o recunoaștem și să o regretăm. Aceasta face parte din istoria noastră comună, nu o putem nega sau uita”.

Aceste cuvinte, deși diluate și fără a numi agenții acelei dureri și nedreptăți, reprezintă, în limbajul puterilor de stat, un gest diplomatic enorm menit să refacă relațiile afectate dintre cele două țări. Relațiile au fost tensionate din 2019, când fostul președinte mexican López Obrador a cerut Spaniei să-și ceară scuze pentru violențele Conquistei. Până acum, Madridul refuzase categoric să facă acest lucru.

Guvernul mexican a celebrat imediat acest lucru ca pe un triumf. Președinta Claudia Sheinbaum a declarat că este „prima dată când o autoritate a Guvernului spaniol” face acest lucru și a numit-o „un prim pas”. Susținătorii proiectului mexican numit A Patra Transformare au sărbătorit acest lucru ca pe o realizare a lor.

Contextul politic și expoziția

Care sunt condițiile politice care au determinat o schimbare în poziția Guvernului spaniol? S-ar putea crede că o parte a strategiei mexicane a fost organizarea la Madrid, în „Anul Femeii Indigene”, a unei ample expoziții intitulate „Jumătatea lumii. Femeia în Mexicul indigen”. Acesta a fost un gest diplomatic menit să netezească relațiile și să facă posibilă această recunoaștere.

Totuși, este important să se ia în considerare și contextul politic intern spaniol. Isabel Díaz Ayuso, președinta Comunității Madrid (din partidul de opoziție PP), își creează propria narațiune despre relațiile dintre Spania și America Latină. Guvernul ei a mărit bugetul pentru sărbătorile „Hispanității” (12 octombrie) cu peste 40% din 2023, folosind parade și concerte care, conform criticilor, banalizează realitățile latino-americane și promovează ideea că Spania a adus civilizație și limbă, și că, prin urmare, nu este necesară nicio scuză.

În plus, Díaz Ayuso folosește termenul de „migrație hispanică” pentru a desemna migrația din țările vorbitoare de spaniolă din America Latină (în special din clasele superioare și conservatoare), contrastând-o cu migrația din țările africane și musulmane, pe care o consideră „indezirabilă” și mai dificil de integrat. În acest context, recunoașterea făcută de ministrul de Externe al Guvernului condus de Pedro Sánchez (PSOE, adversarul lui Díaz Ayuso) poate fi o încercare de a construi o narațiune politică contrastantă.

Folosirea fără participare

În mod clar, toate acestea țin de politica de stat de ambele părți ale oceanului și nu de popoarele indigene, care sunt tratate din nou ca entități fără drept de decizie, ale căror voci pot fi înlocuite. Iată câteva exemple:

• Expoziția „Jumătatea lumii. Femeia în Mexicul indigen” nu a fost curatoriată de nicio femeie indigenă sau de un comitet format din acestea.
• Nicio femeie indigenă nu a participat la elaborarea propunerilor muzeografice și nici nu a fost invitată la ceremonia de deschidere.
• Opiniile mișcărilor de femei indigene sunt total irelevante, deși suntem oficial în „Anul Femeii Indigene”.

Chiar și prefața cărții care va însoți expoziția este scrisă nu de o femeie din cele 68 de popoare indigene din Mexic, ci de Claudia Sheinbaum. Această situație este dovada clară a faptului că vocile femeilor indigene sunt folosite și înlocuite în mod flagrant în interesul puterii de stat. Într-un comunicat oficial comun, Mexicul și Spania au îndrăznit chiar să menționeze că expoziția evidențiază „spiritul de rezistență al femeilor indigene în fața secolelor de violență și excludere”. Autoarea articolului concluzionează: „Niciodată mai mult în numele nostru”.