Publicarea memoriilor regelui emerit Juan Carlos I a stârnit o serie de controverse, punând sub semnul întrebării rolul unui om de stat în a-și „ajusta conturile” sau a propune o reconciliere prin intermediul propriilor amintiri. Se argumentează că pactul cu istoria, pentru personalitățile publice cu biografii remarcabile, nu ar trebui să depindă de mărturia personală. Eleganța impune ca viața să vorbească, nu persoana.

Pentru mulți, credibilitatea regelui emerit se bazează pe contribuția sa incontestabilă la tranziția democratică a Spaniei. Totuși, scandalurile ulterioare au complicat această percepție, iar traiectoria sa este acum văzută ca bipolară, explicabilă printr-un clarobscur. Publicarea memoriilor, la aproape jumătate de secol de la meritele sale cele mai mari, readuce în atenție aspecte negative, considerate la fel de nejustificabile pe cât sunt de nepotrivite.

Dimensiunea personală a unui rege ar trebui să inspire virtute, iar angajamentul său față de istorie, națiune și instituția pe care o întruchipează ar trebui să prevaleze în fața oricăror slăbiciuni umane. Prin urmare, se sugerează că Don Juan Carlos ar fi trebuit să ia în considerare mai întâi interesele Spaniei și ale propriei Monarhii. Pentru un monarhist, viitorul Coroanei ar trebui să fie mai presus de memoria personală.

Într-un cadru democratic, fiecare exces și obstacol al lui Don Juan Carlos nu face decât să sporească exigența și vigilența cu care sunt examinate acțiunile succesorului său. Regele Felipe VI și Regina Letizia au reușit să mențină afecțiunea majoritară a spaniolilor și sunt considerați un activ în serviciul continuității monarhice.

Dacă Don Juan Carlos consideră că Spania de astăzi îl judecă nedrept, se așteaptă ca un fost rege să demonstreze integritate și să lase istoria să-l judece. Acesta ar fi fost un demn ultim serviciu, dar, dintr-un motiv sau altul, a renunțat la un gest de magnanimitate și prudență. Este de neînțeles ca un rege, sau chiar un bunic, să insiste să complice atât de mult situația nepoatei sale.