Primul biopic despre Jordi Pujol

Primul biopic despre Jordi Pujol se numește Parenostre și va avea premiera în câteva săptămâni. Intriga principală a filmului este controversa patriarhului, a soției sale și a trei dintre copiii săi cu privire la cea mai bună strategie de apărare pentru a face față dezvăluirii jurnalistice a secretului lor bancar: conturile pe care familia le deținea în Andorra. Dar există mai multe flashback-uri pentru a sublinia momentele cheie ale biografiei președintelui. Unul dintre ele este secundar în scenariu, dar din punct de vedere politic a fost capital. În 1993, Felipe González, care guverna cu sprijinul parlamentar al CiU, i-a oferit lui Miquel Roca să intre în Consiliul de Miniștri. În film, Roca și Pujol discută despre asta într-un birou. „Răspunsul este nu”, conchide Pujol, interpretat monumental de Josep María Pou. Motivele acestui refuz repetat timp de 20 de ani au fost multiple, dar o consecință este clară: naționalismul catalan s-a abținut să acționeze din centrele de decizie reală spaniole și a prioritizat folosirea influenței sale pentru a obține transferuri și a acționa ca lobby. Probabil, pentru că aspirația lui Pujol era să încerce să construiască acea putere de la Generalitat; dar pe termen lung, deja în 1996, această strategie a fost unul dintre factorii de depopulare catalană.

În ultimele decenii, ponderea economică regională nu a avut o corelație în prezența sa în nucleele de putere legate de stat. Constatarea acestei disfuncționalități politice și dorința de a o inversa fac parte din programul de guvernare implicit al lui Salvador Illa. A devenit clar în cadrul conferinței, cu o scenografie solemnă și un tarradellism 2.0, pe care a susținut-o joi la Cercul de Arte Frumoase din Madrid. A fost o demonstrație a puterii blânde pe care a decis să o exercite și a tipului de proiecție spaniolă pe care o joacă și care îi este deja recunoscută. Cel mai abil politician din Spania ― mă refer, evident, la Isabel Díaz Ayuso ― este conștient de implicațiile alternativei pe care o reprezintă proiectul catalan al lui Illa. Joi, președintele Comunității nu a ratat ocazia de a face naționalism spaniol în Adunare, când a încurajat pasiunile joase referindu-se la repartizarea minorilor imigranți săraci și, în același timp, a atacat prezența miniștrilor Guvernului Sánchez la conferința președintelui Generalitat.

Dar la fel de semnificativă ca această prezență sau cea a președinților BBVA, Aena, Enagás sau Repsol, a fost și cea a vechilor rockeri socialiști: Solana, Aranzadi sau Solchaga. Există un fir de continuitate între practica lui Illa și acești veterani ai celui mai bun felipism care au acționat odată după parametrii socialismului liberal: conștiința că fără creșterea productivității nu poate exista „prosperitate comună” (pentru a spune asta cu expresia fetiș a conferinței). În această idee se află principalul și astăzi singurul contrapunct real la ayusism. Datorită concurenței neașteptate pe care o prezintă în blocul de putere de matrice aznaristă, dar mai ales datorită unui lucru care este asociat cu acea ofertă: modelul de societate care poate fi construit prin politică și care necesită recuperarea greutății economice. Nu există formule magice pentru a putea împărtăși prosperitatea. Mecanismul existent cu adevărat sunt impozitele, câmpul de luptă global al regresiei democratice și singura garanție eficientă a coeziunii sociale. Doar un citat: „Avem foarte clar că o fiscalitate corectă, servicii publice puternice și locuințe accesibile sunt esențiale pentru dinamismul economic pe termen lung. Dintr-un motiv simplu: o societate inegală nu este competitivă din punct de vedere economic pe termen lung”. Cu Salvador Illa, spus cu alte cuvinte, avem o problemă.