Eram foarte mic când a avut loc referendumul NATO, deși îmi amintesc de el ca fiind, poate, prima mea discuție politică. Aveam șapte ani și, probabil pentru că locuiam pe străzi pline de afișe de propagandă, copiii de la școală ne spuneam cum vor vota părinții noștri. Ai mei erau dintre cei care votau „nu”. Un coleg al cărui părinți erau dintre cei care votau „da” mi-a spus: „Așa că părinții tăi sunt comuniști și vor să-mi ia casa”.

Patruzeci de ani mai târziu, suntem în aceeași situație. Cineva ar crede că atât țara, cât și copiii de atunci au avut timp să raționeze, dar dezbaterea privind reînarmarea unei Uniuni Europene lipsite de asistența NATO nu este mult mai sofisticată decât acele certuri școlare din 1986. Caricatura, tușa groasă, insulta sau ridicarea din umeri se impun oricărei încercări de a vorbi cu calm. Și nu este ușor să te liniștești, cu o gașcă de macho-uri fără creier la conducerea valizelor nucleare și cu niște conducători europeni slabi, baricadați și incapabili de arta consensului. Dar cineva ar trebui să-și asume gravitatea a ceea ce trăim și să acționeze ca adulți.

Situația s-a schimbat. Dacă scena din curtea școlii s-ar repeta astăzi, copilul care a votat „nu” NATO i-ar spune celui care a votat „da”: „Așa că părinții tăi cred că sunt Rambo și vor să ne bage pe toți în război”. Caricatura nu ar fi mai mică decât cea a comuniștilor exproprietori, dar nu încetează să fie auzită ca o lozincă ce unește trumpismul cu stânga radicală.

Nimeni care a urmărit evenimentele de la invazia Ucrainei până la explozia delirurilor lui Trump nu poate susține că UE este liberă de amenințări și nu cunosc niciun democrat cu ardoare războinică sau care să dorească ca impozitele sale să finanțeze drone de luptă în loc de cantine școlare. Dar dilema nu este tancuri contra spitale, ci cu ce se confruntă democrațiile europene dacă nu acționează, ce peisaj ar putea rămâne după niște bătălii care nu mai sunt atât de ipotetice.

Cei care ies la manifestații, după 39 de ani, cu sloganul „NATO nu, baze afară” pun problema în termenii Blanche DuBois din „Un tramvai numit dorință”: să ne bazăm pe amabilitatea străinilor, care nu au în planurile lor să ne invadeze sau să ne agreseze. Acest lucru ar putea fi valabil când Putin și Trump erau cu adevărat necunoscuți despre a căror amabilitate se putea specula. Astăzi îi cunoaștem deja prea bine și avem puține îndoieli cu privire la intențiile lor.