Dacă pentru a înțelege ce este jurisdicția ar fi suficient să cunoaștem preceptele legale care o guvernează...

Dacă pentru a înțelege ce este jurisdicția ar fi suficient să cunoaștem preceptele legale care o guvernează —scrie Glauco Giostra parafrazându-l pe G. B. Shaw— „a fi proști nu ar fi necesar, dar ar ajuta foarte mult”. Cu o astfel de observație usturătoare, juristul italian face referire critică la o atitudine de metodă cu un antecedent autorizat în Bonaparte al „mon Code est perdu”. O exclamație pronunțată când a aflat că celebrul său text legal urma să fie interpretat. Dar vorba împăratului nu a fost o întâmplare: condensa sentențios un mod de a înțelege dreptul —propriu primului pozitivism— ca un fel de ideal normativ autosuficient, dotat cu plenitudine de sens fără echivoc deja doar în expresia literală și, prin urmare, susceptibil de o aplicație mecanică sau aproape. Ei bine, deși greu de crezut, acesta este retroparadigma care, de mai bine de un secol, guvernează, invariabil, în Spania regimul de acces la exercitarea funcțiilor judiciare: cunoscutul sistem de opoziții, care se rezolvă în recitarea rapidă a temelor memorate în fața unei comisii examinatoare care îl urmărește cu ceasul în mână și chiar cu textele legale deschise pentru a verifica literalitatea expunerii: valoare prin excelență în ceea ce privește punctajul.

Opoziția se pregătește timp de aproximativ patru ani și jumătate în medie, în izolare riguroasă

Opoziția se pregătește timp de aproximativ patru ani și jumătate în medie, în izolare riguroasă („acasă fără să ieși decât la biserică duminica și în celelalte zile de sărbătoare”, se citește în memoriile magistratului Ríos Sarmiento). Un regim întrerupt de câteva ori pe săptămână pentru a cânta temele unui preparator. Și învățarea constă în asimilarea mecanică a câtorva sute dintre acestea, elaborate în acest scop în așa-numitele „contestări”, prin procedura de dezbrăcare a instituțiilor juridice de orice referință istorică sau doctrinală —culturală, ca să ne înțelegem— reducându-le la un fel de noțiuni-pilulă drastic deproblematizate. Ceea ce dă sens unui sfat expresiv al unui preparator către elevul care începe: „Acum să studiezi, că de gândit vei avea timp”.

De-a lungul acestei perioade, pe lângă o anumită disciplină de lucru, doar memoria este cultivată.

De-a lungul acestei perioade, pe lângă o anumită disciplină de lucru, doar memoria este cultivată. Atât de mult încât în prologul unui text clasic folosit de mii de aspiranți la judecător putea fi citit: „Opoziția este (…) execuția la examen a „discurilor” anterior imprimate în creierul opozantului conform programului”. Totul când pentru Montaigne, încă din secolul al XVI-lea, „a ști pe de rost” însemna „a nu ști”. O tehnică denunțată de el pentru că lăsa „total gol judecata” și care, este curios, guvernează printre noi, tocmai, în presupusa formare a viitorilor profesioniști ai meseriei de judecător.

Aceasta este o funcție publică care impune să decidă cu imparțialitate asupra cazurilor problematice

Aceasta este o funcție publică care impune să decidă cu imparțialitate asupra cazurilor problematice, astăzi într-o societate plurală în ordinea valorilor și foarte conflictuală, aplicând o ordonanță multinivel la situații nu întotdeauna bine reglementate de legiuitor. Și, în acest cadru, sarcina judecătorului constă în caracterizarea adecvată a presupusului fapt supus atenției sale, pentru a aplica apoi dispozițiile aferente cazului, atribuind termenilor săi semnificația cea mai corectă. O sarcină care solicită de la protagoniștii săi o anumită tensiune morală și, pe lângă stăpânirea ordinii juridice, îndemânare tehnică pentru a obține o bună cunoaștere empirică. Aceasta impune rigoare în tratarea materialului probatoriu, prin controlul propriului proces cognitiv, astfel încât la decizie să aibă acces doar date bine dobândite a căror evaluare să poată fi justificată în mod expres. Este modul de a face ca ceea ce este de decis să coincidă întotdeauna și numai cu ceea ce este motivabil și ca în afara acelora să rămână acele certitudini subiective periculoase mai proprii ghicirii decât judecății raționale.

Dar, inevitabil, iraționalitatea regimului de selecție radiază și devine evidentă în planul formării rezultate.

Dar, inevitabil, iraționalitatea regimului de selecție radiază și devine evidentă în planul formării rezultate. Deja o demonstrează chiar designul programului, din care este complet absentă epistemologia judecății de fapt, subiectul central al experienței jurisdicționale, a cărei relevanță o informează faptul că lucrarea capitală a lui Michele Taruffo, Proba faptelor, depășește 500 de pagini și nu vorbește despre drept. Și o acreditează și neglijarea surprinzătoare a unei datorii constituționale, motivarea deciziilor, căreia i se dedică doar o cincime de temă în cazul sentinței civile și o optime în cazul celei penale; și spațiul practic nul dedicat interpretării legii.

Ceea ce tocmai s-a menționat exprimă o deficiență de proiectare, care reflectă ceva mult mai profund:

Ceea ce tocmai s-a menționat exprimă o deficiență de proiectare, care reflectă ceva mult mai profund: o opțiune referitoare la modelul (mai bine antimodelul) de judecător care este căutat în mod obiectiv: aici, decizătorul secolului al XIX-lea „în conștiință intimă”, pentru care rezolvarea chestiunii de fapt nu înseamnă a opera metodic cu ipoteze, ci a decide dintr-un fel de palpitație, ca atare nejustificabilă. Astfel se explică faptul că, în lucrarea de „contestări” folosită probabil la pregătirea sa de majoritatea judecătorilor și procurorilor aflați în prezent în exercițiu, se postulează ca funcție a probei: „Formarea convingerii psihologice a judecătorului”. Observați, nu convingerea indispensabilă cu un de ce rațional și explicabil, ci un fel de senzație care, specifică fenomenelor psihice, este experimentată în mod subliminal și, desigur, intransferabilă. Ceva asemănător a scris Cordero, cu ceea ce se întâmplă în experiența religioasă a misterelor, când „vine un moment de panică în care rațiunea este suspendată”.

Din cele expuse rezultă că pregătirea inițială a judecătorilor (și a procurorilor) prezintă deficiențe serioase de bază.

Din cele expuse rezultă că pregătirea inițială a judecătorilor (și a procurorilor) prezintă deficiențe serioase de bază. Este adevărat că la admitere urmează un curs la Școala Judiciară. Dar se întâmplă că, conform Planului de Formare al cursului 2022-2023, în aceasta, „studiul” se face „dintr-o perspectivă eminent practică”, deoarece „judecătorul în practică” are deja cunoștințele necesare „dintr-o perspectivă eminamente teoretică”, în virtutea opoziției. Astfel încât bagajul pentru un exercițiu profesional atât de delicat este cel care tocmai a fost menționat, cu excepția acelor cazuri (din fericire, destule) în care autoevidența deficitului de formare duce la realizarea voluntară a unui efort personal pentru a-l compensa. Ceva cu siguranță nu ușor, dată fiind sarcina de lucru.

Problema este serioasă și are repercusiuni asupra calității justiției care se face,

Problema este serioasă și are repercusiuni asupra calității justiției care se face, astfel în rezoluții îngrijorătoare ca cele ale Camerei a Doua împotriva procurorului general, cu un vid remarcabil de justificare; în providențele-ucase inclasificabile ale judecătorului Juan Carlos Peinado; în anumite acțiuni ale judecătorului Joaquín Aguirre. De asemenea —pe un alt plan— într-o sensibilitate slabă față de valorile constituționale ale jurisdicției, ca cea exprimată de judecătorii Carlos Valle (interlocutor pitoresc al umoristului Quequé) și Manuel Ruiz de Lara (cel al imaginativului „Barbigona” și al pateticului narcisism agresiv). Sau în acele concentrații pitorești „cu togi și ca la nebuni” (scrie bine Julio Picatoste), în fața sediilor judiciare, cu aceeași impregnare politico-partizană ca majoritara pasivitate acquiescentă cu răpirea puciistă a Consiliului General al Puterii Judiciare, expusă timp de un cvinqueniu.

Perfecto Andrés Ibáñez este magistrat emerit al Tribunalului Suprem.