Moartea dictatorului Francisco Franco, pe 20 noiembrie 1975, nu a marcat un sfârșit brusc al autoritarismului, ci a inițiat o perioadă tumultuoasă și plină de incertitudine, cunoscută sub numele de Tranziția Spaniolă către democrație. Spre deosebire de sloganurile guvernamentale festive precum „Spania în libertate. 50 de ani”, realitatea istorică a fost mult mai nuanțată. Atât forțele franchiste, cât și cele antifranchiste erau puternice la momentul morții dictatorului, iar democrația a apărut dintr-un echilibru delicat de puteri, nu ca un rezultat inevitabil.

Unii politologi, inclusiv Giovanni Sartori, își exprimaseră la acea vreme îndoieli cu privire la pregătirea Spaniei pentru democrație. Perioada de tranziție, care s-a întins din 1975 până în 1981, a fost marcată de dileme etice, echilibre politice fragile, tensiuni sociale și violență atât de dreapta, cât și de stânga. În timp ce până în 1979 a predominat un acord politic și voința de a construi o societate democratică, anii următori adoptării Constituției au adus o polarizare extremă, culminând cu tentativa de lovitură de stat din 1981.

„Când Franco a murit, a existat o mare confuzie”, a remarcat Julio Cerón, fondatorul Frontului de Eliberare Populară (FLP).

Dezbaterea publică actuală este divizată de două narațiuni contradictorii ale Tranziției: versiunea „roză” și versiunea „neagră”. Versiunea „roză”, susținută de dreapta, prezintă Tranziția ca un proces pașnic și exemplar, condus de elite înțelepte. În contrast, versiunea „neagră”, promovată de extrema stângă și de separatiști, descrie Tranziția ca o înțelegere ignominioasă, prin care franchismul s-a transformat în „Regimul din '78”, o democrație falsă. Autorul consideră ambele viziuni distorsionate.

Potrivit autorului, Tranziția a generat o democrație reală, imperfectă, dar care a adus Spaniei cei mai buni cincizeci de ani din istoria sa modernă. Momentul cheie, simbolic pentru începutul democrației, a fost 23 februarie 1981, când figuri politice influente precum Adolfo Suárez, generalul Gutiérrez Mellado și Santiago Carrillo și-au asumat riscuri semnificative pentru a apăra democrația în timpul loviturii de stat eșuate. Autorul subliniază importanța înțelegerii trecutului, chiar și a celui mai întunecat, pentru a modela un viitor mai bun, fără a repeta erorile din trecut.