La mitingurile sale, precum cel din Detroit, Donald Trump demonstrează o energie remarcabilă, în ciuda vârstei sale de 78 de ani. El amenință, insultă, minte, dansează și încurajează scandarea anticonstituțională „al treilea mandat, al treilea mandat!”. Stilul lui Trump este foarte diferit de cel al oricărui predecesor al său de la Casa Albă, și cu atât mai puțin de cel al lui Joe Biden, pe care îl numește „Joe cel somnoros”.

Ceea ce se întâmplă acolo reflectă fidel dinamica sa politică actuală. Conceptul de „primele 100 de zile de mandat” a început să fie utilizat de președintele democrat Franklin Delano Roosevelt. Acesta a obținut patru mandate consecutive de președinte al SUA (deși nu a terminat ultimul, murind înainte), într-un moment excepțional: când SUA luptau în Al Doilea Război Mondial. Accentul pe primele 100 de zile era justificat de urgența acțiunii: țara era scufundată în cea mai mare criză a capitalismului pe timp de pace, Marea Depresiune, și trebuia să protejeze milioanele de americani afectați de sărăcie, șomaj, vulnerabilitate, lipsiți de sisteme de protecție a vieții și economiilor. Așa a început să guverneze Roosevelt, printr-o serie de decrete, măsuri executive, intervenții uneori incompatibile între ele, care au convergut treptat în New Deal (Noul Curs), o politică ce a rupt cu abordarea anterioară de laissez faire, care dusese țara la ruină. A fost o activitate frenetică, multe dintre procedurile sale durând până astăzi, în ciuda eforturilor unor președinți precum Reagan sau Bush de a le elimina.

Trump desfășoară o activitate frenetică, adesea incoerentă, într-un sens invers față de Roosevelt. De data aceasta, nu avem un New Deal, ci o formă de întoarcere în anii '20, cu cea mai mică prezență posibilă a statului, dereglementări și o plutocrație nouă care bântuie în jurul său. Nu mai sunt Rockefeller, Carnegie, Vanderbilt sau Mellon, magnații petrolului, finanțelor, siderurgiei sau căilor ferate, ci elita din Silicon Valley care pune protecționismul în slujba sa. De fapt, ceea ce urmărește Trump nu este să distrugă moștenirea lui Biden, ci pe cea a lui Roosevelt, cel mai important președinte american al secolului XX.

Aceste transformări nu sunt niciodată lipsite de consecințe. Multe vor fi greu de reversat în cazul în care Statele Unite vor fi guvernate pe viitor de un președinte mai moderat, fie democrat, fie republican. Aceasta ne aduce din nou la reflecția asupra fragilității democrațiilor și posibilei lor transformări în dictaturi. După încheierea Războiului Rece, pericolele pentru democrații au trecut pe plan secund. Conceptul des invocat al „sfârșitului istoriei” al lui Fukuyama se referea tocmai la aceasta: că în viitor democrația liberală nu va mai fi nevoită să facă față niciunei provocări serioase. Încrederea în superioritatea democrației a devenit marca distinctivă a unei epoci.

Astăzi, a rămas puțin din această certitudine. Democrațiile se află sub presiuni externe și interne. State precum China și Rusia provoacă democrațiile în lupta pentru putere politică și le atacă și din interior. Acesta este motivul pentru care se găsesc analogii constante cu Republica de la Weimar, după care a urmat Al Treilea Reich. Noutatea nu este că se fac avertismente despre o posibilă revenire la „condițiile de la Weimar” (de exemplu, responsabilitatea partidelor blocate în „tranșeele” lor și lipsite de voință de conciliere, ca fiind cauzatoare a slăbiciunii cronice a democrației parlamentare). Noutatea este, mai degrabă, fragilitatea globală a democrației, care amintește de perioada interbelică.

Este o idee bună să se analizeze situația actuală, stabilind analogii prudente cu exemple istorice, cum ar fi eșecul Republicii de la Weimar.