Agenda europeană pentru Noua Eră

Punctul 1 al agendei europene pentru Noua Eră vizează creșterea cheltuielilor pentru apărare, depășind chiar pragul de 2% din PIB. Punctul 2 include cerințe suplimentare, cum ar fi o coordonare mai strânsă în domeniul materialelor și industriei militare și, în general, o revizuire profundă a strategiei de securitate și accelerarea implementării acesteia ― acum se pare că măsurile specifice pe care trebuie să le prezinte fiecare țară trebuie să fie pe masă în cursul lunii următoare.

Deoarece vor exista țări pe care nu te poți baza, precum Ungaria lui Orbán, se vorbește deja despre o „coaliție a celor dispuși” (coalition of the willing), formată din țări hotărâte să o realizeze cu orice preț. Așadar, ne îndreptăm spre ceva de genul unei „geometrii variabile” în materie de securitate și nu este nevoie să insistăm asupra implicațiilor sale pentru viitorul Uniunii și asupra consecințelor pe care le-ar putea avea pentru cei care rămân în afara acesteia.

În afară de influența lui Trump și Putin, dacă am ajuns în această situație este din cauza procrastinării colective în această privință, așa că nu cred că va exista prea multă condescendență pentru cei care de acum înainte se vor lăsa purtați de inerția anterioară.

Unii dintre noi considerăm că Spania ar trebui să facă parte din această coaliție și suntem conștienți că ambele mari partide o susțin. Adică, sunt „dispuși”. Ceea ce nu este atât de clar este dacă sunt „capabili” să se pună de acord pentru a o face. Paradox interesant: amândoi își doresc același lucru, dar nu vor să apeleze la celălalt pentru a-l obține.

Au locuri în parlament de prisos, dar le lipsește viziunea pentru acest moment decisiv pentru continent. Ignor ce ar face PP dacă, la momentul oportun, aprobarea măsurilor de apărare ar depinde de voturile lor; amintiți-vă precedentul lui Fraga, care înaintea referendumului NATO a ales să favorizeze abținerea.

Ceea ce este clar este ceea ce pare a fi strategia guvernului: trucarea cifrelor și a articolelor bugetare pentru a aranja o înțelegere care să-i permită să nu depindă de opoziție și astfel să acopere în mod formal cu faimosul 2%, deși până când va fi atins ― în 2029? ― va fi deja depășit. În orice caz, ar fi normal ca respectivele măsuri să fie dezbătute în parlament și ca noi toți să aflăm cum respiră fiecare și ce opțiuni avem.

Cu atât mai mult cu cât ne confruntăm cu o situație care se prezintă ca fiind existențială pentru lumea liberă. Problema este că este, de asemenea, existențială pentru guvernul însuși. Nu poate renunța la partenerii săi de coaliție, atât de visceral împotriva oricărei creșteri a cheltuielilor pentru apărare, și să se bazeze pur și simplu pe cel mai mare partid de opoziție. Ar însemna ruperea sa virtuală.

PP îl va aștepta, de asemenea, cu un zâmbet condescendent, chiar dacă încă nu știe cum să scape, la rândul său, de putiniștii/trumpiștii pe care îi are la dreapta sa. Dilemă puternică, deoarece de data aceasta nu există o ieșire ușoară din contradicțiile interne care afectau coaliția parlamentară pro-guvernamentală.

Acum, Marele Frate european va observa cu atenție și așteaptă o soluție la fel de rapidă ca și clară, precum și un efort adaptat dimensiunii noastre economice. După cele văzute vineri în Germania, nu se va înțelege că acolo unde există o majoritate matematică între partidele favorabile poziției formale europene, aceasta este frustrată de automatismele politicii de confruntare și de negociere partizană.

Cu atât mai puțin dacă cei care rămân în urmă ― Italia se află într-o situație similară ― au fost și cei care au beneficiat cel mai mult de politicile de solidaritate europeană derivate din pandemie. Această provocare necesită mai mult decât simplul tacticism, ea impune recurgerea la politica cu majuscule.