Când Volodimir Zelenski l-a primit pe Scott Bessent pe 12 februarie

Când Volodimir Zelenski l-a primit pe Scott Bessent pe 12 februarie, nu și-a dat seama că secretarul Trezoreriei lui Trump, primul membru al noii Administrații care a călătorit la Kiev, era purtătorul unei “oferte pe care nu o putea refuza”. Grăbitul Bessent a venit cu un contract sub braț pentru exploatarea pământurilor rare din Ucraina și cu pretenția veselă de a-l duce semnat la Washington în aceeași zi. Zelenski l-a refuzat indignat, după câteva zile a vrut să negocieze unele amendamente și, în cele din urmă, odată ajuns la Casa Albă pentru semnare, a pretins să-l discute în fața jurnaliștilor cu Trump și vicepreședintele său J. D. Vance.

I s-a întâmplat ca lui Jack Woltz, acel personaj din *Nașul* care a refuzat să-l angajeze pe Johnny Fontane, cântărețul fin al lui Vito Corleone, și apoi a trebuit să-și corecteze greșeala după ce a găsit între cearșafurile patului său capul însângerat al lui Khartoum, calul său de curse preferat.

Pământuri rare în schimbul păcii?

Pământuri rare în schimbul păcii? Totul este neobișnuit și greu de explicat, inclusiv mineralele, în relațiile internaționale trumpiste. Nu este obișnuit un tratat ca acesta, un *deal* în care superputerea pretinde să termine cu un război, să încaseze în avans rentele păcii incerte și să recupereze în același timp investițiile în ajutorul acordat țării agresate, fără a se angaja nici măcar să continue să ofere sprijinul necesar pentru a evita înfrângerea sa.

Mai puțin comprehensibil este faptul că nicio concesie nu o cere agresorului, ale cărui condiții pentru pace le-a acceptat integral dinainte. Până la a ajunge la extremitatea de a îngheța trimiterea de arme și informații militare de care Ucraina are nevoie pentru a-l convinge pe Zelenski, la fel cum Don Vito a reușit ca Johnny să fie angajat de producătorul de la Hollywood.

Trump profită la maximum de condiția Statelor Unite ca superputere indispensabilă pe care o revendica defuncta secretară de stat democrată, Madeleine Albright. Pentru război, pentru pace și pentru un armistițiu, fie în Ucraina sau în Orientul Mijlociu, acolo este președintele care a acumulat cea mai mare putere de cel puțin 80 de ani, înconjurat de niște echipe atât de atrabilliare și extremiste ca el însuși și cu propriile sale idei, în mod natural bizare, care își fac loc în fața incredulității chiar și a multora dintre susținătorii săi.

O asociere între ambele țări pentru exploatarea resurselor naturale nu va proteja Ucraina de o nouă agresiune rusă dacă nu este însoțită de angajamente militare ferme echivalente cu articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord privind solidaritatea între partenerii NATO, la care ucrainenii vor să aparțină pentru a se simți în siguranță. Ceea ce contează mai puțin este conținutul contractului sau beneficiile îndoielnice pe care le pot oferi mineralele, ci cine îl propune și pentru ce. De la început, pentru a demonstra cine conduce. Semnătura este un act inițial de vasalitate, deocamdată pentru a se așeza la masa de negociere și doar în schimbul evitării ostilității sale deschise.

Trump vrea pacea cu orice preț, chiar și cu prețul capitulării și al cimitirelor. Are nevoie de ea pentru că o promisese. Pentru a se dedica confruntării tot mai mari cu China, dar și pentru a deschide porțile afacerilor promițătoare pe care le întrezărește cu o Rusie reincorporată în familia internațională în noua sa ordine mondială. Fără jenă își proclamă echidistanța între călău și victimă, dar nici măcar nu se obosește să ascundă simpatia și încrederea pe care i le trezește Putin și antipatia și neîncrederea față de Zelenski.

Proclamă ca pe o dogmă că Putin vrea pacea și se ofensează în fața suspiciunilor cu privire la președintele rus, acreditat ca istoric încălcător de tratate, acorduri și armistiții. Nici Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, nu ar face-o mai bine. Consacrarea inversării alianțelor și a unui viraj ideologic major – acum, propriu-zis antioccidentalist, ca gândirea putinistă – s-a exprimat cu o claritate scandaloasă în Națiunile Unite, unde Washingtonul și Moscova au votat la unison împotriva Ucrainei și Europei, alături de cele mai grave dictaturi din lume.

Rămâne întotdeauna marja de îndoială oferită de caracterul personajului, schimbător și eratic, hipersensibil ca puțini la adulare și atent la ultimul interlocutor care s-a prodigat în masaje pentru egoul său narcisist. Macron și Starmer știu asta și Zelenski a ignorat-o. Toți i-au corectat absurditățile cu privire la responsabilitatea războiului, în întregime a lui Putin, sau proporția ajutorului american, sub cel european. Dar președintele ucrainean a făcut-o fără lejeritatea și umorul francezului și britanicului și cu dramatismul și tensiunea care corespund șefului de stat al unei țări în război și parțial ocupată de invadator.

A fost pretextul pentru ambuscada umilitoare care a făcut să se teamă de o ruptură definitivă, care ar fi și a NATO și ar conduce foarte probabil la un impas pentru Ucraina. Având în vedere discursul lui Trump despre starea națiunii și diferitele și convergentele inițiative europene, ar fi încă prematur să considerăm ruptura ireversibilă. Trebuie profitat de marjele de comunicare cu Casa Albă, dacă mai există și oricât de mici ar fi, pentru a evita înfrângerea Ucrainei.

Acesta ar fi cazul dacă negocierea armistițiului ar fi în cele din urmă un duel bilateral între Putin și Trump, care intenționează să impună condițiile sale Ucrainei și să dea ordine europenilor să întreprindă sarcini auxiliare. Fără Ucraina și fără Europa la masă, acordul este inutil și plauzibilă victoria oferită cadou de Trump lui Putin. Putin, într-o reuniune din 2022 cu Consiliul său de Securitate. Aleksey Nikolskyi (Kremlin Pool / Alamy / Cordon Press)

Pentru supravegherea și menținerea armistițiului nu sunt suficiente forțele militare ale coaliției de voluntari care se construiește la periferia NATO și a UE. Fără sprijin aerian, satelitar, anti-rachetă și de informații din partea Statelor Unite, probabil că nici măcar nu se va putea realiza o astfel de desfășurare după un armistițiu precar și precipitat, deoarece vulnerabilitatea sa ar fi extremă în fața oricărui atac și ar deschide porțile unor noi avansuri rusești sau chiar înfrângerii ucrainene.

Pentru ca să nu fie o scurtă și inutilă pauză, solemnizată de delirurile de grandoare trumpiste, trebuie să fie sustenabilă, cu garanții împotriva unui nou atac rusesc și menită să asigure că Ucraina își menține independența, suveranitatea și granițele sigure. Europa se trezește. Două tabuuri, legate de istoria germană, cel al reînarmării și cel al ruperii rigorii fiscale, au fost sparte în același timp.

Au prins rădăcini cuvintele cu care Angela Merkel l-a primit pe primul Trump, când i-a îndemnat pe europeni să-și asume responsabilitatea pentru soarta lor. Următorul său succesor, Friedrich Merz, o confirmă cu ideile sale în favoarea independenței europene față de Statele Unite sau cu disponibilitatea sa de a accepta umbrela nucleară franceză, o curioasă versiune germană a ideilor lui Charles de Gaulle.

Astfel se naște Europa apărării, împinsă de retorica anti-europeană inflamată a trumpismului și de hărțuirea sa indecentă împotriva liderului unei țări în război, precum Zelenski.

Nu sunt suficiente declarațiile de voință politică cu privire la Ucraina și la securitatea continentului. Îndoielile se referă la capacitatea europeană de a trece de la vorbe la fapte. Nu doar pentru a evita înfrângerea Ucrainei, ci și pentru a deveni o forță de echilibru și de păstrare a legalității internaționale și a instituțiilor în noua ordine mondială. Sunt lucruri care depășesc autonomia strategică și rolul principal pe scena internațională. Europa are în fața sa provocarea de a menține vie moștenirea a 80 de ani de multilateralism și de ordine liberală, transformată în rezervor al dreptului și al libertății în fața fragmentării multipolare și a împărțirii autoritare și imperiale a lumii în zone de influență.

Aproape că nu mai rămân margini și timp pentru ca aceasta să se constituie ca actor de nivel maxim, mai întâi la masa păcii în Ucraina și apoi pe tabla globală în fața Rusiei, Chinei și a Statelor Unite. Prezența sa la negocierile de pace, persistența sa în securitatea colectivă atlantică și angajamentul său federalist sunt ultima redută în fața intențiilor autoritare și imperiale ale lui Putin și Trump pentru continentul european. De aici și pasul crucial pe care îl semnifică constituirea efectivă a Europei apărării, la aproape 70 de ani de la prima încercare.

La începuturile sale se află coaliția de voluntari, care va depăși limitele UE pentru a eluda vetourile putinismului înrădăcinat în Ungaria și Slovacia și va conta, în schimb, pe țări precum Canada, Norvegia, Turcia și Regatul Unit, puterea militară indispensabilă, posesoare și ea a armei nucleare, care găsește astfel calea reintegrării sale europene după Brexit. De asemenea, va scăpa de structura NATO, aflată acum sub controlul total al Washingtonului și deschisă în canal în ceea ce privește viitorul său. Fără încredere nu există solidaritate, iar fără solidaritate, articolul 5 privind securitatea colectivă își pierde toată forța de descurajare. Datorită lui Trump, acum aliații atlantici vecini cu Rusia sunt mai vulnerabili.

Așa-numita diplomație tranzacțională a lui Trump s-a dovedit a fi o serie de comportamente deschis mafiote. Răspund manualului *cosa nostra* în toate, de la cele mai domestice decizii până la tratatele la cel mai înalt nivel internațional. Singurul criteriu pentru a aparține guvernului său este loialitatea personală, care în mediile lumii interlope este asigurată prin comiterea la comandă a unei nelegiuiri. Nu contează afinitățile ideologice, ci supunerea și adularea. Ca pe “străzile rele”, există bătăușism și linșaje, care sunt digitale, în sarcina lui Elon Musk și a echipei sale de “lichidatori”, o bandă extorsionară care va conta și pe personajele tulburi plasate de Trump în vârful Departamentului de Justiție, FBI, Pentagon și agențiile de informații.

Puterea mafiotă are ritualurile sale, care în cazul trumpismului sunt spectacole televizate cu scene de supunere sau de șantaj în direct, uneori pe platoul Biroului Oval. Datorită imaginilor, putem observa cum acoliții se răzgândesc cu o singură privire a șefului, dau dovadă de obediență umilitoare sau se dedau la violență verbală și hărțuire a victimelor lor pentru a-l mulțumi. Ca în bandele de gangsteri, toți trebuie să tragă asupra victimei pentru a împărtăși autoritatea crimei. Diplomația extorsionară funcționează ca un ceas unde Trump are mai multe pârghii de șantaj, care sunt cu atât mai puternice cu cât este mai aproape de Statele Unite, așa cum este geografic cazul Canadei sau al Mexicului, sau istoric cel al țărilor europene.

Primele victime sunt de obicei vecinii gangsterului, care admite doar relații de supunere sau complicitate, niciodată tratate corecte și între egali. De aici și faptul că este incompatibil cu alianțele și instituțiile multilaterale.

Nu este nimic trecător în aceste comportamente, care configurează o ordine globală mafiotă, organizată de trei superputeri autoritare, incluzând Statele Unite, care sunt pe cale să devină, dacă nu sunt deja după șase săptămâni cu Trump. Între ele își vor negocia disputele și își vor împărți hegemonile, fiecare cu propria sa regiune mondială. În spațiul euroasiatic, Putin cu manualul KGB și Xi Jinping cu cel mai secret și necunoscut al Secretariatului de Organizare al Partidului Comunist maoist. Și adăpostit și izolat de oceane în Americi, Trump cu cel al mafiei newyorkeze. Toți cu același tip de presiuni și extorsiuni autoritare și chiar violente.

Internaționalismului liberal predominant la Washington timp de 80 de ani i-a succedat brusc cel mai crud realism, care respinge posibilitatea unei lumi guvernate de reguli și revendică eficacitatea corelației de forțe. Adică, cei mai puternici să acționeze în consecință, iar restul să se supună sau să se descurce cum pot. Nimic nu întruchipează atât de bine un astfel de model ca o lume împărțită între imperiile din zonele de influență, la fel ca orașul dominat și împărțit între mafii, unde nu se pot refuza ofertele extorsionare ale superputerilor care conduc în fiecare cartier.

Pentru a citi mai multe:

• Sylvie Kauffmann. “Donald Trump, en voulant détruire l’Europe, force sa recomposition”. Le Monde, 5 de marzo.
• Ezra Klein y Fareed Zakaria. ‘The Dark Heart of Trump’s Foreign Policy”. The Ezra Klein Show. The New York Times. 1 de marzo.
• Wolfgang Ischinger. “Europe’s Moment of Truth. The Transatlantic Alliance is under Grave Threat –but not yet Doomed”. Foreign Affairs, 2 de marzo.
• Alexander S. Vindman. “The Folly of Realism: How the West Deceived Itself About Russia and Betrayed Ukraine”. PublicAffairs. 2024